Fasolea
Denumire știinţifică: Phaseolus vulgaris.
Fasolea este o plantă anuală din familia leguminoaselor. Florile sunt albe, verzui, roșii sau roz. Fructul de fasole se prezintă sub forma unei păstăi care conţine seminţele – atât de familiarele boabe de fasole. Foarte cunoscută și foarte răspândită, fasolea se dovedește a fi nu numai un aliment important, ci și un adevărat medicament. Bobul de fasole conţine substanţe proteice (până la 25%), zaharoză (circa 4%), glucoză (5 – 7%).
Consumul zilnic al unei cantitati de circa o farfurie de fasole verde, spre exemplu, poate ajuta la scaderea valorii colesterolului cu pana la 20%.
Mancand fasole in mod constant veti obtine nenumarate avantaje pentru ca:
• Micsoreaza riscul de cancer la colon
• Fasolea reduce colesterolul din sange, ca si LDL sau “colesterolul rau” care provoaca boli de inima
• Fasolea reduce riscul de aparitie a diabetului de tip II
• Fasolea imbunatateste controlul diabetului de tip 1 & 2 si, deci ii ajuta pe diabetici
• Intareste sistemul imunitar
Pentru tratamente se folosesc tecile de la păstăi, în special tecile de la soiurile care au păstaia albă.
Din aceste teci se prepară un decoct nu prea plăcut la gust. Substanţe active importante. Tecile conţin aminoacizi, substanţe minerale, vitamina C, tirozidă, triptofan. Întrebuinţări.
Decoctul de teci de fasole este un bun diuretic și are eficienţă în diabetul zaharat (reduce cantitatea de zahăr din sânge). Curăţă organismul de toxine și mai ales igienizează rinichii.
În combinaţie cu alte plante, din teci rezultă un ceai folosit în mod eficient împotriva reumatismului (se toarnă în cada de baie). Cunoscătorii recomandă decoctul sau ceaiul de teci de fasole și în aplicaţii împotriva eczemelor, erupţiilor cutanate, acneei și chiar a TBC-ului pulmonar.
Decoctul de teci de fasole are efecte pozitive verificate în tratarea afecţiunilor rinichilor și a căilor urinare. Specialiștii susţin că se pot obţine rezultate notabile și în aplicaţiile terapeutice împotriva hidropiziei.
Feciorica
Denumire știinţifică: Herniaria glabra.
Denumire populară: săpunaș.
Feciorica este o plantă medicinală erbacee, anuală sau bienală, uneori chiar perenă. Aparţine familiei cariofilaceelor. Tulpina este târâtoare și lipsită de peri (există și o altă specie, păroasă, Herniaria hirsuta, cu aproximativ aceleași proprietăţi medicinale), cu o lungime maximă de circa 30 cm. Frunzele de feciorică au formă eliptică sau chiar lanceolată. Florile au o culoare galben-verzuie și apar în partea a doua verii și în septembrie. Această plantă se găsește în flora spontană din apropierea apelor curgătoare, preferând solul umed și nisipos.
Pentru nevoi medicinale se recoltează vârfurile înflorite, din care se prepară infuzie. Se utilizează și planta proaspătă din care, prin presare, se obţine un suc.
Substantele active cele mai importante sunt saponinele, cumarina, uleiul esential, precum si herniarina. Indicatii terapeutice: Preparatele realizate pe baza acestei plante se folosesc pentru tratarea afectiunilor urologice, contribuind, printre altele, la eliminarea clorului si a ureei din organism.
Afectiunile care se trateaza cu feciorica sunt legate de rinichi si de aparatul urinar - nefrite, cistite, colici urinare, infectii urinare.
Moduri de administrare:
1. Infuzia de feciorica se prepara dintr-o lingiurita de planta uscata peste care se toarna o cana de apa clocotita, se infuzeaza 15-20 de minute, apoi se strecoara; se bea 3-4 cani pe zi ca diuretic, in boli de rinichi, cistite, prostatite, ca depurativ, in albuminurie
2. Decoctul de feciorica se prepara din 2 lingurite cu varf la o cana de apa care se fierbe 5-10 minute.
3. Ceai renal: amestec de plante in parti egale: coada calului (Equisetum arvense), galbenele (Calendula officinalis), coada soricelului (Achilea milefollium), feciorica (Herniaria glabra), frunze de mesteacan raios (Betula verucosa), splinuta (Solidago virgaurea), frunze de strugurii ursului (Arctostaphylos uva- ursi). Se iau 2 lingurite din acest amestec la o cana de apa clocotita si se infuzeaza 2-3 minute, se beau 2 cani/ zi pentru cistite, infectii urinare, litiaza renala, detoxifiere.
Feniculul
Denumire știinţifică: Foeniculum vulgare.
Denumiri populare: chimen dulce, anason dulce, anason nemţesc.
Este o plantă de cultură, importantă pentru seminţele sale care sunt bogate în ulei eteric (între 3 și 7%). Aparţine familiei umbeliferelor și poate atinge înălţimea de doi metri. Frunzele sunt penate, cu segmente înguste. Florile sunt mici, galbene. Seminţele de fenicul au nu numai valoare alimentară sau industrială, ci și medicinală.
Preparatele pe bază de fenicul sunt recomandate în caz de: sindroame dispeptice, atonie digestiva, balonare, digestie lenta,constipatie, colici abdominale la bebelusi, colita, enterocolita, insuficienta dezvoltare a sanilor si alte caractere feminine, tulburari de ciclu menstrual, tulburari de menopauza, stimularea secretiei lactate la mamele care alapteaza si/sau care prezinta agalactie, insomnie. Preparatul principal folosit în aplicaţii medicinale este infuzia. Substanţe active importante: ulei eteric, lipide, zaharuri, dar și substanţe amare.
Întrebuinţări. Pentru aplicaţii terapeutice, din seminţele de fenicul se face infuzie, rareori se folosesc ca atare. Preparatele din seminţe de fenicul au efecte antiseptice, sedative, carminative, diuretice, antispastice, expectorante. Infuzia de fenicul este indicată în laringite, faringite, amigdalite, tuse seacă, astm bronșic, dereglări ale stomacului, ale tractului digestiv. Se folosește chiar și în tratarea infecţiilor oculare. Se utilizează atât intern, cât și extern.
Administrare:
Uz intern: tinctura de fenicul - se ia o linguriţă într-un sfert de pahar înainte de fiecare masă.
Uz extern: în iritaţii ale tenului se indică comprese cu infuzie de fenicul (este calmantă), antiseptic, antiinflamator ocular, antiseptic al căilor respiratorii superioare, expectorant; înlatură halena neplăcută, urât mirositoare a gurii (sub forma de gargară).
Feriga
Denumire știinţifică: Dryopteris filix-mas sau Polypodiumfilix-mas sau Aspidium
filix-mas.
Denumiri populare: ferega, iarba șarpelui.
Această ferigă comună este o plantă criptogamă (plantă lipsită de flori, se înmulţește prin spori), perenă, parte a familiei polipodiaceelor. Rizomul are poziţie orizontală și este de mari dimensiuni, fiind solzos și acoperit de resturi mai vechi ale plantei. Din rizom cresc rădăcinile, dar ies și mugurii din care cresc frunzele tipice de ferigă. Frunzele au o lungime medie de un metru, peţiolul având 20 – 30 cm lungime. În perioada iulie – septembrie se formează sporangii, pe partea inferioară a frunzelor. Feriga este răspândită mai ales în pădurile din zonele montane și submontane, dar poate să apară și în pădurile din regiunile mai joase. In scopuri medicinale se utilizeaza rizomii, care au in continut substante active importante - filicina, aspidinol, albaspidina, acid flavoaspidic, saruri minerale, taninuri, amidon, zaharuri. Rizomii se recoltează , cu tot cu vegetalele mai vechi de pe ei, curăţindu-se doar părţile putrezite. Se prepară extracte, rizomul trebuind să fie întotdeauna proaspăt recoltat. Frunzele sub forma de decoct sunt eficiente in artrita guta si reumatism.
Preparatele din feriga,- extracte, pulbere, decoct-, sunt TOXICE.
Preparatele din feriga se administreaza numai sub supraveghere medicala, depasirea dozajului sau administrarea incorecta, pot produce intoxicatii care se manifesta prin voma, greata, diaree etc.
Întrebuinţări. Preparatele de ferigă mai pot fi eficiente și pentru calmarea durerilor locale, a arsurilor, îndeosebi in combaterea gutei.
Împotriva reumatismului se fac aplicaţii externe și băi.
Specialiștii recomandă ca, ori de câte ori există ocazia, pe locurile cu dureri reumatismale să se aplice frunze proaspete de ferigă.
În legătură cu tratamentele împotriva gutei – se pare că efectele preparatelor din această ferigă sunt salutare – se poate ajunge chiar la vindecare.
Feriguţa
Denumire știinţifică: Polypodium vulgare. 
Denumire populară: iarba dulce,buruiană dulce,năvalnic, rădăcină dulce de munte.
Feriguţa este o plantă perenă cu o lungime de maximum 30 cm. Rizomul este dezvoltat – cât un creion – și are gust dulce. Frunzele sale ajung în jur de 25 cm lungime şi sunt simple penat sectate. Ele rezistă şi peste iarnă, sunt peţiolate şi pe dosul lor se află la fiecare foliolă două şiruri de sori bruni, puctiformi, în care se află sporangii cu spori. Sporii de formează în lunile august și septembrie. Feriguţa crește din abundenţă în zonele montane și submontane, în locuri umbroase și umede.
Important din punct de vedere terapeutic este rizomul, dar, în anumite cazuri, se utilizează și frunzele.
Substanţe active importante: tanin, manitol, zaharuri, saponină, o substanţă amară încă puţin cercetată.
Întrebuinţări. Feriguţa este folosită în tratamente naturiste privind icterul cataral, blocajele intestinale, guta, dischineziile biliare. În medicina populară, feriguţa se folosea pentru tratarea bolnavilor de apoplexie.
Floarea-soarelui
Denumire știinţifică: Helianthus annus.Denumiri populare: răsărită, sora soarelui.
Floarea-soarelui este o plantă erbacee, anuală, aparţinând familiei compozitelor. Tulpina de floarea-soarelui este cilindrică, ușor muchiată, păroasă, umplută cu o măduvă buretoasă. Frunzele sunt mari, alterne, oval-cordate, păroase. Inflorescenţa este un capitul cu un diametru de circa 25 cm, florile fiind galbene. Uleiul de floarea-soarelui, extras din seminţele care conţin între 28 și 48% substanţe grase, este un produs cu valoare medicinală neîndoielnică, fiind încă puţin cercetat din acest punct de vedere. Specialiștii naturiști sunt de părere că nu numai uleiul de seminţe de floarea-soarelui ar avea proprietăţi tămăduitoare, ci și alte părţi ale acestei plante. Este vorba despre frunzele și tulpinile fragede, pe cale de a înflori, precum și despre petalele mari, galbene, de pe marginea capitulului.
Substanţe active importante: petalele de flori conţin glucozidă, rășină, betaină, acizi, cvercetină; seminţele de floarea-soarelui au în compoziţia lor lecitină, protide, glucide, gliceride, carotenoide, fitosteroli, vitamina E, fiind foarte hrănitoare.
Întrebuinţări. Petalele de floarea-soarelui sunt preparate sub formă de tinctură, utilizată în combaterea febrei, a frigurilor și a bolilor de splină. Cercetări mai noi arată că aceste flori au efecte în tratarea afecţiunilor căilor respiratorii. Efecte medicinale asemănătoare au, însă, și preparatele din frunze și tulpini tinere.
În ceea ce privește uleiul de floarea-soarelui, sunt cunoscute de multă vreme efectele benefice ale acestuia în arterioscleroze, în hipertensiune, în tratarea vezicii biliare leneșe, în stări febrile, în afecţiuni pulmonare. De asemenea, uleiul de floarea-soarelui contribuie la buna funcţionare a tractului gastro-intestinal, fiind un bandaj și un stimulator. Uleiul de floarea-soarelui se folosește și extern, în tratarea locală a reumatismelor, a arsurilor, dermitelor, eczemelor.
Desigur, trebuie să menţionăm aici și curele de ulei, numai că efectele acestora au fost puse, nu de puţine ori, la îndoială. lată și o medicaţie, cu totul tradiţională – uleiul de floarea-soarelui, ușor încălzit, se toarnă în ureche pentru calmarea durerilor acute ale acesteia.
Extractele de floarea-soarelui se folosesc și în industria farmaceutică, cel mai căutat compus fiind lecitina. Seminţele de floarea-soarelui sunt recomandate și pentru combaterea sterilităţii, mai ales la femei, dar se pare că au efecte și în cazul bărbaţilor.
Fluierătoarea
Denumire știinţifică: Tamus communis.
Denumiri populare: unul pamantului,brie, braie, lemn-nelemn, napi-de-padure, usoarea pamantului, vita neagra, iarba femeilor bătute
Fluierătoarea este o plantă perenă, aparținând familiei dioscoreaceelor. Este o plantă agățătoare, cu lungimea de 2-4 metri și o rădăcină bine dezvoltată. Crește în special în zonele subcarpatice, în pădurile de foioase, facând parte din flora spontană. Fructul este un bob și are culoare roșie, iar florile sunt galben-verzui. În scop medicinal, se recoltează rizomii și lăstarii tineri. Fiind un purgativ puternic, planta se utilizează doar în aplicații externe.
Compoziţie chimică: histamină, saponine, alcaloizi, oxalat de calciu.
Acţiune farmaceutică: Fluierătoarea are efecte diuretice, purgative şi antireumatice.
Extern, este recomandat pentru dureri, reumatism, sinuzită, acnee, contuzii sau dermatoze
Întrebuințări:
Comprese: Se realizează un decoct din 5 g de plantă și 100 de ml de apă, cu care se fac comprese pentru tratarea durerilor reumatismale.
Frecții: Se răzuiește rădăcina și se acoperă cu țuică de 40⁰, astfel încât nivelul lichidului să depășească cu 2 cm planta. Se lasă timp de 6 zile la macerat,agitând constant. Tinctura se strecoară și se folosește pentru a frecționa articulațiile dureroase, de 2-3 ori pe zi. Având un puternic efect revulsiv, tinctura poate să nu fie tolerată de toată lumea; este bine să se realizeze un test pe o porțiune mică de piele, înainte de a începe tratamentul.
Cataplasme: Se aplică pe zona dureroasă rădăcina proaspăt răzuită a plantei, menținând-o un timp scurt, pentru a nu provoca iritații.
Unguent: Se prepară din suc proaspăt de rădăcină și lanolină, în cantități egale.
Fragul
Denumire știinţifică: Fragaria vesca.
Denumiri populare: fragi de pădure, frăguţă.
Fragul de pădure este o plantă perenă ce aparţine de familia rozaceelor. Prezintă un rizom și stoloni. Înălţimea fragului este redusă, maximum 20 cm. Frunzele îi sunt, întotdeauna, trifoliate. Fragul înflorește în lunile mai și iunie. Florile sunt mici, albe, plăcut mirositoare. Fructele, comestibile, sunt conice, și au, de obicei, culoarea roșie. Fragul crește prin fâneţe, pe pajiști, prin poieni, la marginea pădurilor, în tufărișuri, fiind răspândit din zonele joase și până în zonele montane.
Proprietăţi medicinale au frunzele și rădăcinile. Preparatele care se obţin din frunzele și rădăcinile fragului sunt: decoctul – cel mai des folosit, infuzia și cataplasmele.
Substanţe active importante: vitamina C, fenol, tanin, precum și o substanţă specifică – fragarina (o esenţă parfumată, cu miros de lămâie).
Întrebuinţări. Cu preparatele de frag de pădure se tratează următoarele suferinţe: enterita acută, diareea, diabetul zaharat, guta. Contribuie, totodată, la eliminarea acidului uric. Preparatele de frunze de frag sunt astringente și dezinfectante – fiind utilizate în tratarea a diferite inflamaţii. Preparatele de frunze și rădăcini de frag pot provoca urticarie persoanelor alergice și de aceea se cere precauţie în utilizarea lor.
