Plante C

  Cartoful
 
 Parea greu de crezut, dar este adevarat: cartoful este un medicament.
 Din punct de vedere terapeutic, cea mai importanta zona a cartofului este chiar coaja, adica partea care se arunca.
 Ea are culori de la brun pana la rosu, galben sau chiar violet inchis.
Coaja cartofilor contine pigmenti (flavonoide) cu actiune antioxidanta si antitumorala, vitamine din complexul B, fibre alimentare, compusi fenolici cu efect de reglaj asupra activitatii cardiace.
Prin curatarea si prin prajirea cartofilor, prin transformarea lor in chipsuri, in fulgi, in mancaruri preambalate si "bine" iradiate, principiile active se pierd sau sunt distruse in totalitate, ramanand doar amidonul si alte cateva substante, de data aceasta periculoase pentru sanatate.
Aceasta situatie poate fi insa evitata, preparand si consumand cartoful in urmatoarele moduri:
Sucul de cartof
Este cel mai eficient din punct de vedere terapeutic.
 Cartofii cu tot cu coaja se spala foarte bine, indepartand cu o perie tot pamantul si impuritatile, apoi li se indeparteaza partile stricate sau inverzite (culoarea verde a cojii indica un nivel ridicat de toxicitate). Astfel curatati, vor fi pusi in storcatorul electric centrifugal, obtinandu-se astfel un suc galbui, usor tulbure, care va fi consumat imediat dupa preparare, pentru a nu avea timp sa se oxideze. 
 Se consuma zilnic cate 400-1000 de ml de suc de cartofi, eventual in combinatie cu suc de mere sau de morcov, pentru un gust mai bun. Se tin cure de 15-60 de zile, urmate de 1-3 saptamani de pauza.
Decoctul de coji
 Inainte de a fi decojiti, cartofii se spala.
 Coaja obtinuta prin desprindere cu cutitul, de la 3 cartofi de marime medie, se lasa sa fiarba 5-10 minute,  apoi se lasa sa se raceasa si se filtreaza.
 Preparatul rezultat se consuma pe stomacul gol, 2-3 cani pe zi, avand efecte antireumatice, antitumorale, antiinflamatoare, remineralizante (contine magneziu, potasiu, fier). 
 Cojile ramase dupa decoctie se aplica, sub forma de cataplasma calda, pe articulatiile afectate de reumatism, pe eczeme, pe ranile care se cicatrizeaza greu.
Cartofii fierti in coaja
 Cartofii, foarte bine spalati, se fierb la foc mic, pana cand se inmoaie, dupa care se decojesc cu grija, asa incat sa nu se ia decat coaja subtire de la suprafata. Apoi se piseaza, adaugandu-se ulei de masline, lapte si sare dupa gust.
 Pasta astfel obtinuta este foarte bogata in potasiu, in magneziu, pastreaza o parte din vitaminele si din principiile active ale miezului de cartof si, intr-o mai mica masura, ale cojii.
  Cataplasma cu coji de cartofi 
 Se foloseste coaja de culoare verde a cartofilor, care apare de obicei la tuberculii care au crescut la suprafata pamantului. Aceasta coaja se taie fin si se aplica, invelita in tifon subtire, pe eczemele infectioase, pe intepaturile de capusa ori pe formatiunile tumorale care apar pe suprafata pielii. 
 Partile inverzite ale cartofilor sunt foarte toxice in alimentatie, continand asa-numitii glico-alcaloizi, substante cu efecte nocive asupra sistemului nervos si endocrin al omului. Folosite extern, insa, aceste substante au efect antiviral, antibacterian, combat ciupercile parazite si insectele.
    Tratamente interne
  Boli cardiovasculare - de doua ori pe an se face cate o cura cu suc de cartofi, din care se consuma cate un pahar (200 ml) de doua-trei ori pe zi. Cura dureaza 45 de zile.
 Contra tulburarilor de ritm cardiac se recomanda si consumul de 3-4 ori pe saptamana al cartofilor fierti in coaja, care datorita aportului lor de potasiu si de magneziu previn aritmia cardiaca si tahicardia.
  Calculi urinari (urati) - in fiecare dimineata, se consuma cate un litru de suc proaspat de cartofi, in doua reprize. Cura dureaza vreme de doua saptamani, iar in ultimele 3 zile de tratament se iau si diuretice puternice (tinctura de ienupar, infuzie combinata de soc, de cozi de cirese si de radacina de osul-iepurelui).
Este recomandat ca tratamentul, care are efecte foarte puternice, sa se faca sub indrumare medicala competenta.
  Constipatie cronica - se recomanda o cura de 1-3 zile, in care se consuma cartofi fierti si copti in coaja. Singurele adaosuri admise in regimul alimentar alaturi de cartofi sunt: salata verde, varza, tomatele, spanacul, castravetii, telina verde, salata de sfecla rosie, uleiul virgin de masline. In plus, in fiecare dimineata si seara, se consuma cate un pahar de suc proaspat de cartofi, pentru reglarea florei intestinale.
  Gastrita, ulcer gastric
200 ml (un pahar) de suc de cartofi rosii, baut cu 60 de minute inainte de fiecare masa, de minimum 3 ori pe zi, are efecte practic miraculoase contra acestor afectiuni. Se tin cure de 4-6 saptamani, timp in care gratie principiilor active din sucul proaspat de cartofi, secretiile acide se regleaza sub aspect cantitativ, epiteliile gastrice se refac, eventualele nise se vindeca accelerat.
 Hepatita
Ca adjuvant contra hepatitei, se tin cure de cate 4 saptamani, urmate de alte 4 saptamani de pauza, cu suc de cartofi cu coaja rosie, din care se consuma cate 500-750 ml pe zi, pe stomacul gol.
 Insomnie
Un pahar de suc de cartofi consumat seara, inainte de ora 20, ajuta la dobandirea unui somn mai bun si mai odihnitor. Insa, atentie, nu va asteptati ca acest efect sa apara dupa primele zile de administrare, studiile aratand ca aceste fine procese de reglaj sunt realizate gradat, in perioade de timp de ordinul saptamanilor sau chiar al lunilor.
obezitatii.
 Reumatism - se tine un tratament pe durata a doua luni, timp in care dimineata se bea cate o ceasca de decoct combinat de cartofi, iar cu o ora inainte de masa de pranz si de cina se consuma cate un pahar de suc de cartofi.
 Atat decoctul de coji de cartofi cat si sucul de cartofi  sunt utile in toate formele de reumatism, reducand inflamatia tesuturilor articulare, stopand procesele degenerative, favorizand redobandirea flexibilitatii articulatiilor.
  Apa de coji de cartofi 
 Ingrediente 
  •  Cojile a 5 cartofi 
  •  Apă (atât cât este nevoie) 
  Instrucțiuni 
 Pune cojile de cartofi la fiert într-o cratiță cu apă. După ce dau în clocot, dă focul la mic și lasă-le să fiarbă încă 30 de minute, pentru a obține un lichid concentrat. 
 La final, ia vasul de pe foc și lasă amestecul să se răcească. Strecoară lichidul și toarnă-l într-un borcan. 
 Mod de aplicare 
 Spală-ți părul ca de obicei, dar folosește apa de coji de cartofi pentru ultima clătire.
 Repetă tratamentul de două sau de trei ori pe săptămână și vei observa că părul tău este mai sănătos. 
  Precautii si contraindicatii 
 Cartofii vor fi consumati cu prudenta, respectand ratia de hidrati de carbon recomandata de medic, in cazul persoanelor cu diabet. 
 Cartofii cu coloratie verde sunt extrem de toxici, continand glico-alcaloizi, dintre care cel mai cunoscut este solanina. Ei produc deranjamente intestinale, voma, dureri abdominale si de cap, probleme circulatorii sau respiratorii. 
 Preferati cartofii romanesti, cumparati de la taranii nostri, care nu au folosit ingrasaminte chimice si pesticide. 

Captalanul (Petasites hybridus) 

 Denumiri populare: brusture dulce, cucuruz roșu, clococean, floarea ciumei, sudoarea laptelui, podval mic  Captalanul este o plantă perenă aparținând familiei compozitelor. Ea poate fi întâlnită în locuri umbroase și umede, de la deal până în zona montană. La maturitate poate atinge înalțimea de 40 de cm și are frunze mari, cărnoase, aproape rotunde. Înflorește în perioada februarie-aprilie, înaintea apariției frunzelor, cu o inflorescență în trunchi de piramidă, cu numeroase flori roșii sau purpurii. Fructul este de tip achenă și este de culoare galben-portocalie.
 În scop medicinal, se recoltează rizomii, înainte ca planta să înflorească, cât și frunzele și florile. Compoziţie chimică: săruri minerale, inulină, petazina, substanţe amare, proteine, mucilagii, rezine.
 Acţiune farmaceutică: Captalanul are efecte expectorante, hipotensive, diuretice, antispastice şi diaforetice. Acesta este folosit pentru hipertensiune arterială, diskinezie biliară, tuse, astm bronşic, anxietate sau meteorism.  Extern, este recomandat pentru hemoroizi, entorse, plăgi şi arsuri. 
 Intern Infuzie:
 Decoct:Se fierbe o lingură de plantă într-o cană de apă, timp de 5 minute. Se strecoară și se consumă în cursul zilei, pentru creșterea sudorației și a diurezei.
 Praf:Se macină rădăcina de captalan și se administrează câte o linguriță, cu jumătate de oră înainte de mesele principale ale zilei. Recomandat în ulcerul gastro-duodenal.
 Macerat:Peste o lingură de rădăcini se toarnă 250 de ml de apă și se lasă până dimineața. Se strecoară și se consumă lichidul, cu rol antipiretic.
 Tinctură:Are efect antibiotic și se folosește în tuse, afecțiuni faringiene, bucale și respiratorii.
 Extern
 Comprese:Se realizează comprese cu decoctul de captalan, care se folosesc in eczeme și alte afecțiuni dermatologice.
 Frecții: Se frecționează pielea capului cu decoctul de captalan, pentru a stimula creșterea și regenerarea părului.
 Suc proaspăt: Se realizează comprese care se pun pe zona afectată, pentru tenurile grase sau acneice, sau pentru a trata plăgile, furunculoza.
 Ulei: Se lasă o rădăcină de captalan în 250 ml ulei, timp de 12 ore. Se folosește pentru a trata arsuri sau răni persistente și alte afecțiuni dermatologice.
 Atenţie – captalanul se va administra numai sub îndrumarea specialistului, a medicului, deoarece petazina poate avea efecte nedorite asupra sistemului nervos. 

 Castravetele

Denumire știinţifică: Cucumis sativus.
 Castravetele aparţine familiei cucurbitaceelor. Este o erbacee anuală ce se dezvoltă sub forma unei tulpini târâtoare-agăţătoare, acoperită cu peri aspri.
Frunzele sunt mari, ușor cordiforme, dar cu vârful ascuţit. Florile sunt galbene și se
aseamănă, întrucâtva, cu o stea. Fructul acestei plante, castravetele, util în bucătărie,
are și o serie de proprietăţi medicinale.
Forma cea mai indicată pentru aplicaţii medicinale este sucul de castravete.
Seminţele, vrejurile și cârceii de castravete au, de asemenea, proprietăţi medicinale,
pentru terapii preparându-se un decoct.
Castravetele este un aliment usor, bogat in apa si substante hranitoare, care ajuta la pastrarea sanatatii organismului. Principalele sale elemente constituente sunt: proteinele, hidratii de carbon, vitamina B, vitamina C, vitamina A, mucilagii, acidul nicotinic, magneziul, sulful, oxidul de calciu, fierul, iodul, manganul.
Întrebuinţări:
 Samburii de castravete trebuie mancati deoarece au o mare valoare nutritiva – contin proteine si grasimi – ajuta la fortificarea organismului. De asemenea, samburii sunt considerati ca ar avea aceleasi insusiri ca si semintele de dovleac – fiind vermifuge, cu mare efect in combaterea viermilor intestinali, in special impotriva teniei.

 Coaja de castravete are un bun efect curativ si racoritor asupra pielii, ajuta la intarirea tesuturilor.
 Sucul de castraveti are proprietati calmante in arsurile gastrice. Este cel mai bun aliment pentru persoanele care sufera de hiperaciditate, ulcere duodenale si gastrice.
La fel ca si aloe vera, castravetele ajuta la calmarea arsurilor solare si a unor iritatii ale pielii. Pentru catifelarea pielii se poate prepara o crema speciala astfel: se amesteca doua parti suc si o parte untura topita in baie de apa pana ce se omogenizeaza foarte bine, apoi se lasa la racit.
  Ca depurativ, este indicat în gută. Castravetele acţionează și ca diuretic – în afecţiuni renale, mai ales în combaterea formării calculilor. Fierţi, castraveţii bandajează și vindecă iritaţiile intestinale și spasmele abdominale. Este bine de știut și faptul că această plantă legumicolă, atât de obișnuită, de altfel, contribuie chiar și la stabilizarea funcţionării inimii și a aparatului
circulator.

 Cătina albă

 Denumirea știinţifică: Hippophae rhamnoides.
 Denumiri populare: cătină, cătină cenușie, cătină de râu, tufișul de nisip.
 Cătina este un arbust spinos, aparţinător familiei eleagnaceelor.
 Se cunosc două varietăţi – cătina albă și cătina roșie. Important pentru farmacia naturistă este fructul cătinii albe. 
Arbustul de cătină albă are frunze alungite, cenușii-argintii – strălucitoare pe faţă, mate pe spate, înflorește în martie-aprilie. Florile sunt mici și galbene, iar fructul are o pronunţată tentă de portocaliu. Cătina albă crește în flora spontană, în zone mai pietroase și apropiate de ape, aria de răspândire fiind întreaga suprafaţă a ţării. Substanţe active importante.
 Fructul de cătină este socotit o polivitamină naturală, remarcându-se vitaminele B1, B2, C, PP. Alte substanţe: acid folic, acid nicotinic, inozitol, uleiuri.
 Numită şi „Ginsengul românesc”, datorită proprietăţilor ei revigorante, conţinutului bogat în vitamine şi acţiunii ei benefice asupra vaselor de sânge, cătina poate înlocui cu brio unele medicamente şi poate învinge bolile.
 Uleiul de cătină este foarte eficient în afecţiunile pielii, cum ar fi psoriazisul, eczemele, arsurile, mâncărimile. El protejează pielea împotriva radiaţiilor ultraviolete, o hrăneşte şi o revitalizează, prin conţinutul de vitamine A, B1, B2, C, E, K. Uleiul se aplică extern, pe zona afectată, de 2-3 ori pe zi, dar poate fi administrat şi pe cale orală – o linguriţă de trei ori pe zi. Datorită conţinutului bogat în vitamine şi minerale, cătina este considerată o polivitamină naturală.
 Persoanele aflate în convalescenţă sau care suferă de anemii, copiii peste şapte ani, femeile care doresc să-şi întărească organismul pot face timp de o lună o cură cu fructe proaspete sau cu suc de cătină. Boabele se storc, iar sucul se amestecă imediat cu miere, în părţi egale. Se lasă să macereze la rece, timp de 24 de ore, apoi se ia câte o ceşcuţă dimineaţa, pe stomacul gol.
 Tratează hepatita. Acelaşi suc are efecte benefice şi-n cazul afecţiunilor hepatice acute sau cronice, întrucât cătina este un bun stimulent hepatic. Se iau 5-6 linguri de suc pe zi, simplu sau diluat cu apă, în cazul în care nu prea-ţi place gustul acrişor.
 Întăreşte inima. Cătina albă duce la scăderea colesterolului, fapt care previne îngroşarea arterelor. De asemenea, conţine o cantitate mare de antioxidanţi, care protejează inima şi vasele de sânge.
 La aceste două proprietăţi se adăugă şi efectul ei anticoagulant. Prin urmare, cătina este recomandată şi-n afecţiunile cardiovasculare (în special hipertensiune arterială, ateroscleroză, sindromul Raynaud).
 Bea în fiecare zi 3-4 linguri de sirop de cătină obţinut prin presare la rece, diluat cu apă sau cu alte lichide, şi vei avea o sănătate de fier!

 Cătușnica 

Denumirea știinţifică: Nepeta cataria.
 Denumiri populare: iarba mâței, cătuța mică, smeită
 Cătuşnica este o plantă erbacee care răspândeşte un miros specific, plăcut. Frunzele sunt de culoare verde-cenușiu și zimțate spre vârful tulpinii. Florile sunt roz sau albe, cu miros plăcut de lamâiță și mentă. Înrudită cu menta, această plantă este originară din zona mediteraneană a Europei.
 În scop terapeutic, se folosesc şi recoltează părţile aeriene ale plantei (fruzele şi vârfurile înflorite), culese în lunile iunie-septembrie.
 Cătuşnica este utilizată sub formă de infuzie, sirop şi vin medicinal.
 Această plantă are proprietăţi calmante, tonice, excitante şi antispastice, prin intermediul cărora reglează activitatea gastrointestinală şi combate tusea, mai ales pe cea convulsivă.
 Cătuşnica, în acelaşi timp, are capacitatea de a calma chiar şi durerile de dinţi sau de măsele. În acest caz, frunzele de cătuşnică vor fi mestecate precum guma.
 Totodată, poate fi folosită drept tratament şi pentru alte probleme medicale: răceli, gripe, gât inflamat, sinuzite, bronşite, pojar, vărsat de vânt, diaree, crampe abdominale şi indigestie. Se folosește și pentru combaterea tusei, mai ales a tusei convulsive și a tusei tabagice.
 Tinctura din cătuşnică se prepară adăugând 20 de grame de plantă în 100 de ml de alcool de 70 de grade, fiind folosită pentru tratarea asteniei.
 Rolul de excitant al aceste plante este cunoscut de multă vreme în medicina populară, fiind folosită în vechime pentru revigorarea vieţii de cuplu.

Ceapa

  Denumire științifică: Allium cepa 
 Denumire populară: ceapa, ceapa bulgareasca, cepoi 
Ceapa este o plantă bienală sau trienală şi este una din cele mai des întâlnite legume.
 Ceapa conţine săruri minerale (sodiu, potasiu, fier, sulf, iod, siliciu, fosfat), principii antibiotice, glucide, lipide, zaharoză, acizi organici, steroli, vitamine (vitamina c, vitamine din grupul b, vitamina E), ulei volatil, saponine.
 Indicaţii terapeutice: 
 Uz intern, ceapa este recomandată pentru tratamentul edemelor, pleureziei, diareei, pericarditei, ascitei, bronşitei, tusei, diabetului, în hipercolesterolemii, arteroscreloză, hpertensiune arterială, tromboză, anorexie, infecţii ale căilor respiratorii superioare, astenie, infecţii genito-urinare, prostatită, rahitism, paraziţi intestinali, surmenaj, impotenţă, boli reumatice - sub forma de infuzie, decoct.
 Uz extern, ceapa este indicată pentru abcese, panariţii, nevralgii dentare, piodermite, arsuri, degerături, furuncule, stomatite, plăgi, pistrui - sub formă de băi locale, compresă, cataplasmă. Precauţii şi contraindicaţii: La bolnavii cu gastrita, colon iritabil, colită de fermentaţie sau cei cu intoleranţă la ceapă, la care pot apărea tulburări care să agraveze starea, doza se reduce până la limita suportabilităţii şi se creşte treptat, până ce organismul se obişnuieşte.

  Cerenţelul 

 Denumire știinţifică: Geum urbanum.
 Denumiri populare: ridichioară, călţunul doamnei, cuișoriţă, floarea mândrei. 
 Cerenţelul este o plantă zveltă, puternică, aparţinând familiei rozaceelor. Are flori galbene, plasate în partea de sus a plantei, prezentându-se ca niște mici capitule. Fructele sunt niște achene. Cerenţelul poate fi întâlnit la marginea pădurilor, pe marginea drumurilor, pe taluzuri, pe maidanele unde cresc bălării.
 Pentru uz medicinal se recoltează tulpina aflată în plin proces de vegetaţie, dar mai ales rădăcina. Se prepară sub formă de decoct, infuzie, tinctură, macerat, pulbere. 
 Substanţe active importante. Rădăcina de cerenţel conţine o substanţă numită eugenol, o enzimă, amidon, gumirezină, ulei volatil, tanin, zaharuri. Uleiul de cerenţel degajă un plăcut parfum de garoafă.
 Indicaţii terapeutice: Decoctul de tulpină, dar mai ales cel de rădăcină de cerenţel are proprietăţi excitante și astringente. Este un bun dezinfectant și un calmant intestinal activ. Are și efecte analgezice, antiseptice, hemostatice. Ca plantă medicinală, cerenţelul este folosit pentru tratamente în enterite infecţioase, menstre cu dureri, plăgi, gingivite sângerânde, amigdalite, abcese dentare.
 Decoctul de cerenţel se ia cu precauţie, el putând produce iritaţii gastro-intestinale.
 De asemenea, nu se va lua niciodată o doză prea mare, în acest caz fiind respins de organism. Preparatele de cerenţel au contraindicaţii în cazul afecţiunilor cronice și renale.
 Cândva, extractul de cerenţel sau, pur și simplu, tulpina sau rădăcina de cerenţel erau folosite pentru a da aromă vinului, berii, rachiului de fructe sau în producerea apei de gură.

  Chimenul

 Denumirea știinţifică: Carum carvi.
 Denumiri populare: secărică, chimion, pipărus. 
 Chimenul este o plantă cultivată, dar se găsește și în flora spontană. Este o erbacee și face parte din familia umbeliferelor. În flora spontană, chimenul poate fi întâlnit, de obicei, în fâneţele de sub munte și în cele montane. Înălţimea acestei plante – până la un metru. Florile, de culoare albă, sunt dispuse sub formă de umbelă. Valoarea terapeutică este dată de seminţele chimenului. Din aceste seminţe se prepară decoct, cataplasme, tinctură, pulbere, infuzie.
 Substanţe active importante. Seminţele de chimen sunt foarte bogate în ulei eteric (circa 3%).
 Întrebuinţări. Chimenul este utilizat în trei domenii: bucătărie – în calitate de condiment; în industria băuturilor – datorită aromelor și compușilor săi; în medicina naturistă – ca stimulent al secreţiilor gastrice, fiind totodată și un agent cu acţiune carminativă (calmant al durerilor abdominale și reducerea deranjamentelor și a presiunii din abdomen). Chimenul are și o intensă acţiune diuretică. Cu preparatele din seminţe de chimen se tratează colicii gastrici, bronșitele, enterocolitele, blocajele secreţiilor bronhice. De asemenea, chimenul contribuie și la ușurarea unor suferinţe și dificultăţi ginecologice, cum ar fi ciclurile întârziate sau amenoreea. Tot cu ceaiurile de chimen se stimulează și lactaţia la femeile care alăptează. Chimenul este indicat și în demersurile pentru creșterea poftei de mâncare. Din seminţele de chimen se poate prepara și o apă de gură, produs care nu numai că îndepărtează mirosurile neplăcute, dar are și efecte majore în ceea ce privește menţinerea igienei bucale. Chimenul este considerat a fi „direct răspunzător” de liniștea, de tihna abdomenului.

 Cicoarea

 Denumirea știinţifică: Cichorium intybus.
 Denumiri populare: floricică, andivă, andivie.
 Cicoarea se întâlnește atât în cultură, cât și în flora spontană, fiind o reprezentantă a familiei compozitelor. Este o plantă perenă, cu tulpină ramificată și rădăcină groasă. Poate atinge o înălţime de 1,20 metri. Înflorește în lunile iulie, august, septembrie. Florile sunt de culoare albastră. În flora spontană, cicoarea se întâlnește în fâneţe, pe marginea drumurilor, pe pășuni, în alte locuri necultivate și în care cresc fel de fel de ierburi. 
Pentru aplicaţii în medicina naturistă se folosește toată planta, inclusiv rădăcina. În mod curent, rădăcina este folosită pentru producerea surogatului de cafea numit cicoare. Părţile aeriene din plantă se recoltează în mai-iunie, iar rădăcinile toamna, atunci când planta ajunge la sfârșitul perioadei de vegetaţie.
 Printre cele mai importante preparate medicinale obţinute din cicoare se numără decoctul.
 Cicoarea conţine un ulei volatil, dar și compuși amari, colină, inulină (un polizaharid), tanin. Pe lângă acești compuși, în rădăcina de cicoare, dar și în partea aeriană, se găsește fosfor. Cercetări mai noi menţionează descoperirea de insulină în rădăcina de cicoare, fapt ce dă o nouă dimensiune utilizării acestei plante în medicina naturistă și, desigur, speranţe diabeticilor.
 Întrebuinţări. Ca plantă medicinală, cicoarea se folosește în tratamente privind hepatita cronică, dischinezia biliară, diabet, constipaţia cronică, în aplicaţii dermatologice (furunculoze, acnee), în anemii, digestie leneșă, pietre la rinichi și la vezică, litiaze, infecţii urinare. Altfel spus, decoctul de cicoare revigorează activitatea ficatului și a rinichiului, regularizează digestia, produce diureză, este un bun agent laxativ și depurativ (curăţă organismul de toxine, purifică sângele). 
Tonic general bun, o contribuţie importantă având-o fosforul.

 Cicoarea de grădină (Cichorium endivia) este o plantă 
bienală de la care se consumă frunzele. Prin mușuroire, frunzele de la baza tulpinii se îngroașă și-și pierd clorofila, obţinându-se andivele. Deci, andivele nu sunt altceva decât muguri și frunze ce provin de la cicoarea de grădină. Din păcate, andiva – considerată un produs alimentar de înaltă clasă – nu are calităţile terapeutice ale suratei sale sălbatice.

Cimbrișorul

 Denumirea știinţifică: Thymus vulgaris.
 Denumire populară: cimbrișorul de câmp, cimbrișorul de pajiște, cimbrișorul de fâneaţă, cimbrul sălbatic. Cimbrișorul este o plantă perenă, membră a familiei labiatelor. Frunzele cimbrișorului au miros plăcut, aromat. Planta are un pronunţat rizom târâtor, de pe care se ridică ramuri. Ramurile au flori în partea superioară, înălţimea acestor ramuri fiind de circa șapte centimetri. Cimbrișorul înflorește din iunie și până în septembrie. Crește în flora spontană – pe pajiști, sub formă de tufe, adevărate colonii ce răspândesc, sub soarele verii, o aromă unică și agreabilă.
 Proprietati terapeutice.
 Cimbrisorul a fost denumit “antibioticul saracului” datorita multiplelor sale proprietati:
 – expectorante, antiseptice pulmonare si intestinale, antiastmatice, sudorifice, antitusive;
 – hepatoprotectoare, colagoge, coleretice, carminative, stomahice, antidiareice, antispastice, antihelmintice;
 – antimicotic superactiv;
 – diuretice, diaforetice, usor depurative, stimulatoare ale functiilor rinichilor;
 – antihemoragice, hemostatice;
 – sedative ale sistemului nervos;
 – vulnerare, puternic antiseptice extern, bactericide, antivirale, dezinfectante;
 – stimulente generale, tonice locale, reconfortante;
 Actiuni specifice:
 – efect curativ în laringite, traheite, gripa, bronsite, infectii respiratorii si tuse convulsiva, tuberculoza (datorita uleiului eteric);
 – stimuleaza functiile hepatice (secretia bilei de catre ficat si contractiile vezicii biliare) si pofta de mâncare la anemici si are rol în dischinezie biliara, enterocolite, enterite, dureri de stomac, dispepsii nervoase, crampe abdominale, constipatie, aerofagie, meteorism intestinal, hemoragii interne, hemoroizi;
 – reumatism, artrite, sciatica, scleroza în placi;
 -nevroza astenica, neurastenie, stari de oboseala, depresie psihica, migrene, apatie, convalescenta, anemie, stari de slabiciune, epilepsie, paralizie;
 – stimularea memoriei;
 – inflamatii ale sânilor, dureri menstruale, spasme ale organelor genitale;
 – eliminarea viermilor intestinali (ascaridioza, oxiuraza) datorita timolului din ulei;
 – alcoolism;
 – ulceratii tegumentare, rani, furuncule, abcese, arsuri, panaritiu 
 Forme de utilizare în terapeutica 
• Infuzie Datorita timolului din uleiul eteric, ceaiul de cimbrisor poate fi folosit la eliminarea viermilor intestinali Ca planta medicinala se utilizeaza (intern) în: bronsita, tuse convulsiva, astm, raguseala. Având actiune antiseptica puternica, actioneaza asupra ficatului si rinichilor, ameliorând starea lor de functionare. Substanta amara în asociatie cu ceilalti componenti chimici din drog dau ceaiului de cimbrisor si proprietati stomahice si stimulente, care îl fac sa fie un bun tonic în cazul anemiilor. Intern, se foloseste sub forma de infuzie – 1-2 lingurite de planta maruntita la 250 ml apa clocotita. Se beau 3 ceaiuri caldute pe zi (îndulcite cu miere de albine), de preferinta înaintea meselor principale
 • Uleiul de cimbrisor este un stimulator puternic al imunitatii în cazul maladiilor infectioase. Este util în afectiunile cailor respiratorii superioare (rinita, inflamarea nazofaringelui), în bronsite, pneumonii – elimina fenomenele de staza. Poseda proprietate analgezica în artrite, miozite, nevrite. Baile aromatice cu ulei de cimbrisor tonifica sistemul vegetovascular, majoreaza tensiunea arteriala la hipotonici, normalizeaza digestia (înlatura spasmele, degajarea de gaze si meteorismul gastric si intestinal), favorizeaza curatarea organismului de reziduuri, alina durerile menstruale, elimina procesele inflamatoare ale aparatului urogenital.
Forme fitoterapeutice:
  • INFUZIE: una sau doua lingurite de planta, taiata marunt, la 250 ml apa clocotita. Acest ceai se consuma in decursul unei zile, de trei ori, cite o ceasca, inaintea meselor principale, dar se poate consuma si mai concentrat folosindu-se 2-3 linguri de planta, la 250 ml apa clocotita, din care se vor bea 3-4 linguri pe zi, tot inaintea meselor principale.
 • DECOCT: din o lingura de planta maruntita; se fierbe 10 minute in 500 ml vin alb; se consuma inainte de masa, cate 3 paharele/zi.
 • SIROP: Florile si tulpinile acestei plante, asezate intr-un vas de sticla, peste care se toarna (in straturi) zahar, se lasa sa stea in loc insorit, timp de 20 de zile. Se filtreaza apoi siropul rezultat, punindu-se la foc mic, fara a-l lasa sa fiarba. Acest sirop este un excelent medicament pentru cazurile de raceli si raguseli.
 • TINCTURA: se recolteaza inflorescentele, atit cit incap intr-o sticla de un litru, in care se introduce floarea, fara a se indesa si peste care se toarna alcool pur, rachiu de secara sau de fructe (38-40 % ). Aceasta sticla se aseaza langa o sursa de caldura sau la soare si se lasa la macerat, timp de 2 saptamini. Este extrem de eficace pentru masaje la copiii firavi, slab dezvoltati, in scopul fortificarii membrelor.
 • ULEI: se umple o sticla cu inflorescente si se toarna deasupra ulei de masline presat la rece, in asa fel incat uleiul sa stea peste flori intr-un strat gros de 2 degete. Se lasa 14 zile la cald, in asa fel incat uleiul sa stea peste flori intr-un strat gros de 2 degete. Se lasa 14 zile la cald, apoi se poate folosi. • BAI: 200-250g planta, la o baie completa. Planta se pune in apa si se tine aproximativ 3 ore, dupa care se face baia obisnuita, in care se sta 15-20 de minute.
 • PERNITE: Din planta culeasa si uscata 24 ore, se umple o pernita confectionata dintr-o bucata de pinza. Este extrem de relaxanta, daca se aplica pe fata crispata de insomnii sau dureri.
 Neajunsuri: 
 Este contraindicat in dispepsii, hipopepsii si in suficienta pancreatica, grave, inhiband activitatea enzimatica. Nu se recomanda administrarea in perioada de sarcina. Ceaiul de cimbrisor poate grabi nasterea si provoca avortul, de aceea se recomanda atentie marita la administrarea lui in aceasta perioada. Totusi, specialistii ne sfatuiesc ca este bine - ca orice om intelept - sa nu exageram cu consumul acestora, avand in vedere continutul lor de energie calda, care ar putea agrava senzatiile de caldura excesiva (in perioadele caniculare) sau unele afectiuni cardio-vasculare.

 Cimbrul de cultură

 Denumirea știinţifică: Satureja hortensis. 
Denumiri populare: lămâioară, lămâiţă, iarba cucului.
 Cimbrul de cultură este o erbacee anuală, înaltă de 10 – 15 cm. Crește în tufe. Florile sale sunt foarte mici, în nuanţe roz sau violet, inflorescenţa fiind oarecum asemănătoare cu un spic. Asemenea cimbrișorului, crește bine în locurile cu lumină puternică.
 Pentru terapii obișnuite se recoltează toată planta.
 În scopul obţinerii de preparate foarte puternice se culege, însă, doar partea superioară a plantei, mai fragedă și cu flori.
 Substanţe active importante: ulei eteric, cineol, timol, compuși amari, carvacrol. Întrebuinţări.
 Cimbrul de cultură este un agent antiseptic și antispastic (cu efecte notabile în reglarea activităţii stomacale și intestinale), precum și un expectorant deosebit de activ. Are efecte în astmul bronșic, tuse, dischinezii biliare, enterocolite. Contribuie la revigorarea coardelor vocale.
 Mai este folosit, cu succes, în afecţiuni cum ar fi: sciatica, reumatismul, în combaterea anemiilor de primăvară, a anorexiei, dar și în tratamentul împotriva viermilor intestinali. Se utilizează cu succes și în tonifierea părului, precum și în menţinerea igienei bucale.

  Ciuboţica cucului

 Denumire știinţifică: Primula veris (= officinalis);
                                      Primula elatior.
 Denumiri populare: ţâţa vacii, ţâţa oii, anglicea. 
 Este vorba, de fapt, despre două plante perene, cu un rizom viguros, rădăcini albe, tulpină cu o înălţime de maximum 20 cm. Ambele fac parte din familia primulaceelor.
 Ciuboţica cucului înflorește în aprilie și mai. Florile sunt galbene, dispuse sub formă de umbelă și au un miros abia perceptibil, dar plăcut, tonic. Ciuboţica cucului crește în zonele de stepă, la deal și munte, în luminișuri, pe pajiști, pe fâneţe.
 Pentru terapii se recoltează florile și rizomii, cu tot cu rădăcini. Au valoare medicinală și frunzele, care sunt moi, îngroșate și bogate în vitamina C. Din părţile medicinale ale acestei plante se prepară decoct, infuzie, se fac comprese și poţiuni expectorante.
 Cele mai cunoscute și mai utilizate preparate din ciuboţica cucului sunt infuzia și decoctul.
 Substanţe active importante: saponozidele, potasiu, calciu, vitamina C, enzime.
 Întrebuinţări. ciubotica cucului, se poate utiliza ca remediu excelent in tratarea si vindecarea urmatoarelor afectiuni: boli ale rinichilor si vezicii, afte, depresii, inflamarea cailor respiratorii, litiaza urinara, dureri de ochi, pneumonie, laringita, reumatism, cefalee, contuzii, isterie, febra, rinita, gripa, calculi vezicali, ameteli, calmarea sistemului nervos, tulburari gastro-intestinale, bronsita, insomnie, varsaturi, guturai,tuse. Sub formă de decoct, preparatul din ciuboţica cucului este eficient în tratarea afecţiunilor pulmonare. Totodată, este un bun expectorant, fluidizând mucoasele de pe căile respiratorii. Ciuboţica cucului are, de asemenea, efecte asupra nervilor, reduce febra și ajută la eliminarea toxinelor, inclusiv prin relaxarea și fluidizarea compușilor din aparatul respirator. Cu ciuboţica cucului se combate și tusea uscată.
 Preparatele din ciuboţica cucului sunt utilizate și în afecţiuni ale rinichiului și ale stomacului (mai ales în cazul contracţiilor acestuia pe fond nervos). 
Ciuboţica cucului este întrebuinţată și în alimentaţia naturistă, cel mai cunoscut și tentant produs fiind salata de flori de ciuboţica cucului, peste care se toarnă miere sau un sirop.
 Atenţie! Folosit în cantităţi mari, ceaiul de ciuboţica cucului poate produce iritaţii ale tubului digestiv și chiar vomă.

 Coada calului

 Denumirea știinţifică: Equisetum arvense.
 Denumiri populare. brădișor, barba ursului, coada mânzului, părul porcului. Mulţimea denumirilor demonstrează că este foarte cunoscută și că oamenii o caută și o utilizează.
 Coada calului este o ferigă ce aparţine familiei equisetaceelor. Planta aceasta prezintă o alcătuire deosebită: are două tipuri de tulpini, una fertilă, care apare în lunile aprilie și mai și care produce sporii – și alta sterilă, care asimilează și are culoarea verde. Primăvara, tulpinile acestei plante au culoarea roșu spre brun și seamănă cu o coadă de cal; abia mai târziu apar frunzele verzi, în formă de ace. Coada calului crește mai ales în zona de deal, pe fâneţe umede, pe marginea apelor, pe marginea drumurilor.
Valoroase pentru aplicaţii medicinale sunt tulpinile verzi (sterile). Cunoscătorii recomandă atenţie în recoltarea acestei plante, ea putând fi confundată cu alte trei specii, care sunt toxice. În orice caz, trebuie reţinut faptul că specia medicinală, deci cea care ne interesează, este feriga ale cărei ramificaţii sunt pline la interior.
 Din coada calului se prepară decocturi, pulberi medicinale, tincturi. Substanţe active importante: săruri de potasiu, bioxid de siliciu, ulei eteric. 
Întrebuinţări. Preparatele din coada calului au efecte antiseptice și contribuie la reducerea acidităţii gastrice. Sunt recunoscute, de asemenea, proprietăţile lor diuretice și remineralizante, bronhodilatatoare, antisudorifice și hemostatice.
 Decoctul (ceaiul) de coada calului se bea în caz de anemii, reumatism, gută, bronșite, ulcer gastric. Preparatele medicinale din coada calului sunt, totodată, un agent important în tratarea afecţiunilor renale și a infecţiilor urinare, putându-se utiliza și în cazul unor afecţiuni cardiace. Unii specialiști recomandă utilizarea preparatelor din feriga numită coada calului chiar și în prevenirea cariilor, precum și pentru întărirea unghiilor.

 Coada racului  

Denumirea știinţifică: Potentilla anserina.
 Denumiri populare:argentina, argindeana, argintei, argintica, buboasa, buruiana de scrinte, buruiana junghiurilor, coada dracului, forostoi, iarba gastei, iarba scrantiturii, iolut, sclintita, scranteala, scrintitoare de balta, troscot, vintricea, zolotnic.
Plantă erbacee – din familia rozaceelor – cu flori mari, galbene. Înălţimea – până la 70 cm.
 Au valoare medicinală, potrivit tradiţiei românești, cozile frunzelor și rădăcinile, dar mai ales cozile frunzelor. Substanţe active importante: ulei eteric, tanin, substanţe amare, flavone. Întrebuinţări.
 Afectiuni: anemie, apendicita, anemie, apendicita, arterite, artrita, calculoza renala, colici gastrici, diaree, enterocolite, guta, leucoree, menstre abundente, menstre cu dureri, metrite ulcerate; gingivite, metroanexita, pancreatite, stomatita, arterite, artrita calculoza renala, colici gastrici, diaree, enterocolite, guta, leucoree, metrite ulcerate, gingivite, metroanexita, pancreatite, stomatita. 
 Mod de intrebuintare:
 Infuzie sau decoct: o lingura de planta la o cana de apa, se consuma 2 cani pe zi. Spalaturi sau comprese cu decoct in concentratie dubla.
 Decoct: se prepara din 1-2 lingurite de planta la 500 ml de apa rece. Amestecul se fierbe vreme de 15 min. Se consuma caldut, in trei reprize, dupa mesele principale. Se fac cure indelungate (in cazul calculozei renale, de ex.).
 Decoctul preparat din coada racului nu se ia pe nemâncate și nu este indicat pentru cei suferinzi de afecţiuni cronice renale și hepatice.

 Coada șoricelului 

Denumire știinţifică: Achillea millefolium.
 Denumiri populare: iarba oilor, brădăţel, sorocină.
 Sub acest nume sunt cuprinse mai multe specii de erbacee perene medicinale. Făcând parte din familia compozitelor, speciile de coada șoricelului au frunze păroase, florile fiind dispuse într-o inflorescenţă micuţă. Coada șoricelului înflorește în lunile iunie-iulie, florile fiind, în mod obișnuit, de culoare albă. Uneori, florile de coada șoricelului pot fi colorate și în gălbui, roz sau chiar roșiatic. Coada șoricelului este foarte frecventă în flora spontană din România, putând fi culeasă de pe fâneţe, de pe marginea drumurilor, pajiști, terenuri virane, la marginea pădurilor. 
Pentru aplicaţii medicinale pe bază de coada șoricelului se recoltează inflorescenţele, atunci când acestea sunt complet înflorite. Din coada șoricelului se prepară o întreagă gamă de produse medicinale: infuzie, tinctură, sirop, unguente, decoct, suc, supozitoare. De obicei, coada șoricelului se utilizează sub formă de infuzie, cu aplicaţii interne și externe.
 Substanţe active importante. De remarcat faptul că preparatele din coada șoricelului sunt un antiseptic tot atât de bun cât și mușeţelul. Preparatele din coada șoricelului conţin foarte multe substanţe active, coada șoricelului fiind, poate, una dintre cele mai complexe plante în ceea ce privește compoziţia (cel puţin 12 constituenţi descoperiţi până în prezent). Coada șoricelului conţine mai multe uleiuri volatile, azulenă, achileină, acid formic, acid acetic, acid valerianic, alcool etilic, alcool metilic și chiar substanţe cu efect antibiotic. Întrebuinţări. Chiar și o simplă citire a listei compușilor acestei plante ne dă o idee despre importanţa ei în terapii.
 Coada șoricelului este stomahică, antiseptică, hemostatică, antiinflamatoare, antispasmodică, bronhodilatatoare, cicatrizantă.
 Preparatele din coada șoricelului contribuie semnificativ la reactivarea funcţiei hepatice. Specialiștii recomandă tratamentul cu coada șoricelului îndeosebi în cazul gastritelor, enterocolitelor, al altor deranjamente stomacale și intestinale. Preparatele din coada șoricelului au efecte pozitive însemnate și în cazul în care se combină cu preparate din alte plante medicinale. În aplicaţii medicale externe, preparatele din coada șoricelului contribuie la tratarea abceselor dentare, a hemoroizilor, a plăgilor supurânde, a ulcerului varicos și a arsurilor.
 Cercetări mai noi arată că această plantă este utilă și în reglarea tensiunii arteriale, în calmarea cefaleelor, în echilibrarea stării generale, mai ales în plan nervos.

  Coriandrul 

Denumire știinţifică: Coriandrum sativum.
 Denumiri populare: piper alb, pucioasă.
Coriandrul este o plantă anuală care se cultivă. Poate ajunge până la înălţimea de un metru. Are o tulpină puternică, aproape lemnoasă și flori sub formă de umbelă, colorate în alb sau roz. Coriandrul face parte din familia umbeliferelor. Se cultivă pentru seminţe, care pot fi utilizate în terapii sau în bucătărie și industrie. Pentru nevoi medicinale se prepară o infuzie.
 Substanţe active importante: uleiuri eterice, amidon, substanţe minerale. Întrebuinţări. Coriandrul este un foarte bun stimulator al activităţii stomacului și intestinelor (carminativ), fiind aplicat în tratarea lipsei de poftă de mâncare, dispepsii digestive, balonări abdominale, dar și în calmarea durerilor intestinale. Având acţiune vermifugă, se folosește în combaterea viermilor intestinali.
 Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic al sistemului nervos.

  Cornaciul

 Denumire știinţifică: Trapa natans.
 Denumire populară: castanul de apă. 
 Cornaciul este o plantă de apă, cu tulpini foarte lungi, ce pot ajunge până la patru metri. O bună parte din frunze, de formă romboidală, se află sub apă. Celelalte frunze, de la nivelul apei și de deasupra apei, sunt dispuse în formă de rozetă. Florile au o conformaţie specifică, conţinând o încăpere plină cu aer. Cornaciul înflorește în lunile iulie și august. Poate fi întâlnit în bălţi, iazuri, locuri mlăștinoase cu lumină multă. Pentru preparate medicinale se recoltează fructele, care sunt tari și au niște prelungiri, niște coarne. Seminţele de cornaci sunt comestibile, fiind foarte hrănitoare. Se consumă crude, fierte și chiar se macină, obţinându-se o făină din care se face pâine.
 Substanţe active importante. Deoarece seminţele sunt bogate în elemente nutritive, cornaciul a devenit, în unele ţări, plantă de cultură.
 O analiză asupra conţinutul seminţelor de cornaci a dat următoarele rezultate: 52% amidon, 15% proteine, 7,5% grăsimi, 3% zaharuri. Întrebuinţări.
 Utilizate în terapii de urgenţă, fructele de cornaci pot acţiona ca un adevărat antivenin, fiind folosite în cazul mușcăturilor de șerpi sau păianjeni. De asemenea, pot fi folosite în tratamente antirabice (împotriva turbării) și antidiareice.

 Creţușca

 Denumire știinţifică: Filipendula ulmaria. 
Denumire populara : sanziana,barba caprei.
Creţușca este o plantă meliferă bine cunoscută de apicultori. Mierea obţinută de la florile acestei plante are calităţi terapeutice de excepţie. Creţușca este o erbacee perenă, din familia rozaceelor. Se dezvoltă destul de mult, ajungând până la 1,20 metri înălţime, tulpinile aeriene fiind răsfirate. Tulpina subpământeană, adică rizomul, este aproape pietroasă. Creţușca înflorește în lunile iulie și august, florile fiind, de obicei, albe, uneori având nuanţe spre galben. Planta preferă sol calcaros, crescând în zonele umede, mlaștini, iazuri, lacuri. Este răspândită mai ales în zona montană și submontană.
 Pentru practici medicinale se recoltează florile, rizomii, frunzele. Cel mai întrebuinţat preparat este infuzia. Substanţe active importante: taninuri, vanilină, heliotropină, glucozide, acid salicilic, fier, sulf, calciu.  
  Întrebuinţări. Infuzia de creţușcă este astringentă, tonică, diuretică și antihidropică.  
 Preparatele pe bază de flori contribuie la calmarea durerilor provocate de reumatismul articular. Infuzia de flori de creţușcă reduce febra, precum și durerile generate de calculii renali și biliari. 
  Preparatele din creţușcă au efecte pozitive și în tratamentul scrofulozei, al gutei și al mușcăturilor de șarpe.
 În unele ţări, infuzia de creţușcă este utilizată în producerea de bere și vin, dându-le acestor băuturi un parfum special.  

Cretisoara

  Proprietati terapeutice: 
 - cicatrizanta - prin actiunile astringente (datorate taninurilor) si
antiinflamatoare (acidul salicilic) previne infectarea ranilor, reduce sangerarile si grabeste cicatrizarea taieturilor, ranilor si ulceratiilor bucale, trateaza acneea, hemoroizii sangeranzi, intepaturile de insecte;
  - hemostatica si uterotonica – avand utilitate in oprirea hemoragiilor uterine, in ciclurile menstruale neregulate, excesiv de abundente, prelungite (scade timpul de coagulare al sangelui) inclusiv in sindromul preinstalarii menopauzei, este o planta deosebit de valoroasa in: profilaxia avortului spontan (fortifiaza endometrul), vindecarea leziunilor de dupa sarcina, leziunilor pe colul uterin, ajuta la redobandirea elasticitatii si fermitatii tesuturilor afectate dupa nastere, in profilaxia prolapsului uterin, adjuvant in tratarea fitoterapeutica a urinarilor cu sange, a cistitelor hemoragice;
  - regleaza tulburarile hormonale specific feminine datorita continutului de fitosteroli.
  - adjuvant in tratamentul fitoterapeutic al: nodulilor mamari (calmand durerile la nivelul sanilor si chiar reducand dimensiunile nodulilor mamari);
  - tratarea chisturilor ovariene si a fibroamelor uterine (tratamentul se incepe in ziua a 14-a dupa menstruatie si se incheie in ultima zi a ciclului);
  - imbunatateste fertilitatea la femei;
  - calmant (prin acidul salicilic) al durerilor / crampelor menstruale specifice primelor zile ale menstruatiei (se utilizeaza comprese locale sau/si administrare interna de pulbere de planta);
  - tratarea hemofiliei, datorita actiunii hemostatice; - usor diuretica; - antidiareica;
  - usor hipoglicemianta; 
 Administrare interna
 Tinctura de cretisoara: 30 de picături la un pahar mare cu apă, după mese, de 3 ori pe zi in 100 ml apa plata. 
 Tinctura se poate prepara din 20 g flori si frunze si 100 ml alcool de 45 grade, lasate la macerat 10 zile, dupa care se strecoara. 
 Pulberea din planta uscata se rasneste fin cu rasnita electrica, iar din pulberea rezultata se ia cate o jumatate de lingurita rasa pana la de 4 ori/zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute inainte de mese, se tine sublingual 15-20 minute si apoi se inghite cu apa plata. Cantitatea de pulbere nu se rasneste pentru mai mult de 5-7 zile, deoarece se oxideaza si se altereaza proprietatile. De regula se administreaza intr-un amestec de plante, functie de efectul dorit. 
 Maceratul la rece: se pun 2 linguri de planta rasnita fin la un litru de apa plata, se tine la temperatura camerei, peste noapte - aproximativ 7 ore iarna si 3-4 ore vara, apoi se strecoara. Lichidul rezultat se bea peste zi intre mese. Pentru aplicatii externe se face un macerat mai concentrat din 5 linguri pline de planta la 1 litru de apa. 
  Administrare externa: 
 Cataplasme din frunze proaspete sau pasta de pulbere amestecata cu putina apa, cu rol cicatrizant si de calmare a durerii, pe locul afectat: rani, ulceratii cutanate. 
 Spalaturi vaginale (irigatii) cu macerat de cretisoara, trateaza mancarimile (prurit) vaginale, are rol protector si previne mutatiile in evolutia papiloamatozei (HPV) genitale spre cancerul uterin. 
 Bai de sezut cu macerat de cretisoara pentru tratarea si calmarea hemoroizilor sangeranzi. 
  Contraindicatii: Se va administra la o distanta mai mare (2 ore) de suplimentele/medicamentele ce contin fier deoarece taninurile din componenta sa pot reduce intr-o anumita masura, absorbtia fierului in organism.