Plante B

Bănuţii  

 Denumire știinţifică: Bellis perennis. Denumiri populare: bănuţei, părăluţe.
 Prezentare. – de la câmpie și până la munte. Face parte din familia compozitelor. Frunzele sunt dispuse într-o frumoasă rozetă. Florile, adunate în capitule, sunt mici și rotunde, remarcându-se prin colorit, fiind albe sau roșiatice. Datorită florilor sale, această plantă este cultivată și pentru decor. În scopuri medicinale se folosesc florile și frunzele. Se prepară infuzie, tincturi, se extrage un ulei. În practica medicinală se fac și comprese cu tinctură sau cu decoct de frunze și flori. Substanţe active importante – compușii acestei plante sunt puţin cercetaţi. Se știe doar că are în compoziţia sa o esenţă, care, se pare, este agentul medicinal principal.
 Întrebuinţări. Preparatele de bănuţi sunt un tonic pentru întregul organism, un revitalizant important. Au, de asemenea, proprietăţi expectorante și febrifuge (reduc frisoanele, febra), fiind și un diuretic rapid.
 Indicatii terapeutice: – pentru uz intern preparatele din bănuţi se folosesc în cazul migrenelor, iar pentru uz extern în cicatrizarea rănilor. Totuși, lista afecţiunilor în care această plantă are efecte benefice este mult mai lungă: dermatoze, furunculoze, traumatisme, reumatism, gută, insuficienţă hepatică și renală, astm, laringită. Ceaiul preparat din „bănuţi este recomandat copiilor slabi sau care nu se dezvoltă”

 Brădișorul

 Denumire știinţifică: Licopodium clavatum.

 Denumire populară: pedicuţa, barba ursului, pălămidă.
 Brădișorul sau pedicuţa este o ferigă, cu o tulpină lungă de până la un metru, culcată pe pământ, din care se ridică frunzele. Activitatea de producere a sporilor începe în iulie și se termină în septembrie. Sporii au culoarea galben-deschis. Plantă perenă, această ferigă face parte din familia licopodinaceelor. Crește în pădurile din regiunile montane și submontane. Pentru terapii medicinale se culeg sporii, din care se prepară o pulbere, cunoscută și sub numele de sulf vegetal. Unii specialiști în medicină naturistă opinează că se poate folosi chiar și planta în întregime.
  Substanţe active importante: substanţe specifice (clavatină, anotină), flavone, săruri minerale.
Indicatii terapeutice: Din sporii de brădișor se face un preparat necesar, în primul rând, în tratarea unor afecţiuni dermatologice. Pulberea astfel obţinută se folosește în tratarea eritemului sugarilor, în intertrigo, precum și în arsuri, dermatite, răni deschise – mai ales la copii. În uz intern, pentru afecţiuni cum ar fi litiazele, hepatitele, se utilizează un preparat obţinut din întreaga plantă. Pedicuta nu are voie sa fie fiarta, ci doar oparita cu apa in clocot. - 1 lingurita rasa de pedicuta se opareste cu 1/4 litru de apa in clocot, apoi se lasa sa stea putin. Se bea numai 1 ceasca pe zi, si anume dimineata pe stomacul gol, cu 1/2 ora inainte de micul dejun, inghititura cu inghititura. In caz de ciroza hepatica sau de cancer hepatic, se beau zilnic cite 2 cesti.
 Preparatele de brădișor (pedicuţă) sunt benefice și în tratamente împotriva tabagismului și alcoolismului.
 Alcoolismul - Se ia o jumatate de lingurita rasa de pulbere de pedicuta de trei ori pe zi. Planta se tine sub limba un sfert de ora, dupa care se inghite cu putina apa, pe stomacul gol. Leac impotriva fumatului Tratamentul este foarte simplu si necesita doar atentie si vointa. Se ia un varf de cutit de pulbere de pedicuta de 4-5 ori pe zi. Se tine sub limba un sfert de ora, dupa care se inghite cu putina apa. Administrarea se face, de preferat, pe stomacul gol. Prima doza se ia dimineata devreme, imediat dupa trezire, iar restul dozelor se iau la intervale de maximum 4 ore intre ele. Acest tratament face ca atunci cand este tras un singur fum de tigara sa apara o senzatie puternica de voma, care poate persista dupa aceea o ora (uneori chiar mai mult). Alcaloizii continuti de pedicuta reduc dorinta de a fuma si diminueaza unele efecte negative ale tigarilor.
 Cataplasma (perna cu pedicuta) Cu pedicuta uscata (in functie de dimensiunea locului cu spasme sau carcei, se iau 100, 200 sau 300 grame) se umple o perna care se pune noaptea peste respectivele portiuni dureroase. Aceasta perna isi mentine eficacitatea timp de cel mult un an. 

Bătrânișul 

Denumire știinţifică: Erigeron canadensis
 Bătrânișul este o plantă anuală, erbacee. Originară din America, acum este prezentă în toată Europa. Invazia acestei plante în Europa a început încă din secolul al XVII-lea. Face parte din marea familie a compozitelor. Frunzele bătrânișului sunt lanceolate, iar tulpina ramificată. Înflorește în lunile iulie, august și septembrie, florile având culori diverse, cum ar fi alb-gălbui, albastru, liliachiu. Crește, ca orice buruiană nedorită, în culturi, dar și pe terenuri părăginite, pârloage, pe marginile drumurilor, în liziere. Apare și în variantă cultivată, mai ales ca plantă ornamentală. Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă, o importanţă deosebită având florile. 
 Indicatii terapeutice: Din buruiana numită bătrâniș se prepară infuzie și extract fluid, dar se administrează și sub formă de suc proaspăt. Întrebuinţări. Preparatele obţinute din bătrâniș au, în primul rând, efecte diuretice, contribuind la eliminarea acidului uric. Sunt, totodată, tonifiante. Potrivit specialiștilor, uleiurile esenţiale obţinute din această plantă au un rol deosebit în afecţiuni ale sângelui, determinând dezvoltarea globulelor albe. Ceaiurile de bătrâniș sunt adevărate pansamente intestinale, contribuind, în caz de hemoragii, la refacerea tractului gastro-intestinal. Totodată, bătrânișul combate paraziţii intestinali și reduce inflamaţiile care apar în sistemul urinar. Este indicat, de asemenea, în reumatisme și gută. Notabilă rămâne contribuţia sa în procesul de dezvoltare și întărire a leucocitelor.

  Bobornicul 

Denumirea știinţifică: Veronica beccabunga. 
 Bobornicul este o erbacee perenă, aparţinând familiei scrofulariaceelor. Ca plantă medicinală, bobornicul este mai puţin cunoscut, deși se găsește lesne în flora României, de la câmpie până sub munte. Iubește umezeala și de aceea va fi găsit în preajma lacurilor, a apelor curgătoare, pe lângă izvoare. Bobornicul dezvoltă un rizom lung, târâtor, expus și nu prea consistent, tulpinile aeriene având între 10 și 60 cm. Înflorește în mai și iunie, florile fiind albastre, albastru-deschis, semănând, întrucâtva, cu cele de urzică moartă. Fructul de bobornic este o capsulă. Pentru aplicaţii medicinale se culeg florile, fructele, tulpinile. Substanţe active importante: un ulei volatil și glucozide.
Indicatii terapeutice: Uleiul volatil de bobornic are efecte calmante și expectorante. Se spune că extractul de frunze proaspete este un vechi remediu pentru curăţirea sângelui, pentru purificarea sanguină. Potrivit medicinii populare, bobornicul e folosit în bolile de astm, tuberculoză și boli ale ficatului. Cercetări recente asupra virtuţilor acestei plante arată că este antiscorbutică și că poate fi utilizată cu bune rezultate în durerile de mijloc și de spate, precum și în scrofuloză. Sunt cunoscute și efectele diuretice ale acestei plante, sucul din bobornic având, de altfel, însemnate proprietăţi depurative. Un fapt deosebit de interesant – extrasul din bobornic, precum și tocătura, amestecul din această plantă (tulpini, frunze, flori) pot fi folosite, sub formă de comprese și cataplasme, în tratamentul pistruilor. Tot compresele și cataplasmele cu bobornic se utilizează și împotriva hemoroizilor, pecingenilor, ulceraţiilor scorbutice. Babornicul este socotit, încă din vechime, drept leacul natural de purificare a sângelui și chiar a ficatului.

Brânduşa de toamnă    

 Denumire știinţifică: (Colchicum autumnale)
  Este una din cele mai puternice şi totodată mai otrăvitoare plante medicinale din flora românească şi mondială. Infloresc toamna, mai rar primavara. Este o planta erbacee, perena, inalta de 20 pana la 45 centimetri. Creste in fanetele si pasunile umede din regiunile montane. In pamant are un bulbo-tubercul cu scvame brune negricioase. Frunzele apar primavara si se dezvolta odata cu capsula, care este mare si cu seminte numeroase. Florile (1-7) sunt mari, de culoare rosie-liliachie, rar alburii. Foliolele perigonale sunt unite, formand un tub lung. Fiecare floare este formata din 6 petale, unite la partea inferioara intr-un tub lung de 20-30 cm care inconjoara ovarul, aflat in pamant, fixat de bulb.
 Toxicitatea plantei, data de un alcaloid puternic - colchicina, este cunoscuta din vechime, cand a inceput si folosirea ei pentru tratarea reumatismului si a gutei. Colchicina acţionează deosebit de eficient în gută, fiind considerat remediul clasic în stoparea rapidă a atacurilor acestei afecţiuni.  In cele ce urmează vom da CU TITLU STRICT INFORMATIV datele despre tratamentele cu această plantă deosebit de toxică, fiind imperios necesar ca tratamentul să fie realizat SUB SUPRAVEGHEREA STRICTĂ A UNUI MEDIC SPECIALIST!
UZ INTERN: leucemie (în forme cronice sau acute), cancer hepatic, cancer al splinei, cancerul intestinelor, cancer renal, cancer al pielii, limfom malign Hodgkin, tumori benigne (fibrom, fibroadenom, chisturi), afecţiuni ale pielii datorate intoxicării lente a organismului (psoriazis, sclerodermie, acnee persistentă), reumatism, reumatism degenerativ, gută în faza acută şi subacută, dureri de diverse naturi, febră, răni cu vindecare dificilă, ulcere ale gambelor. 

 UZ EXTERN: reumatism. medicul este singurul capabil să conducă un asemenea tratament, în care trebuie să fie supravegheate cu stricteţe simptomele care apar pentru a preveni intoxicaţia. Schema de tratament de la spânz, aceea a dozelor progresive, nu este valabilă la brânduşa de toamnă, deoarece colchicina - substanţa toxică mortală - se acumulează rapid în. ţesuturi şi este eliminată abia în 72 de ore (trei zile), aşa încât atunci când se administrează câte un gram de seminţe pe zi, de exemplu, se ajunge ca organismul să suporte toxicitatea ă 3 grame - extrem de aproape de doza mortală, care la un adult cu o vitalitate foarte bună este de 5 grame.
 1. PULBEREA DE SEMINŢE DE BRÂNDUŞĂ DE TOAMNĂ
 Se administrează în următorul mod: - se începe cu o doză de atac de 0,4-0,6 grame în prima zi, după care se face o pauză de 48 de ore; - se continuă cu 0,2 grame pe zi, vreme de 1 lună, după care se face o pauză de 7 zile şi se reia cura. în total pot fi făcute maxim 3 cure pe an; - dacă apar semnele intoxicaţiei: mai mult de 4 scaune pe zi, vomismente, convulsii se întrerupe imediat tratamentul pentru 3 zile, după care se reia cu 0,1 grame pe zi. Pulberea se ia în doză unică, pe stomacul gol (la 4 ore după ultima masă), de preferinţă în jurul orei 21. Cantitatea de pulbere prescrisă pe zi se ia împreună cu 2 grame iarbă de salvie (salvia officinalis) şi 2 grame de scoarţă de stejar (Quercus robur), deasemenea sub formă de pulbere.
 2. TINCTURĂ DE SEMINŢE DE BRÂNDUŞĂ DE TOAMNĂ
 Tinctură 20% se administrează în următorul mod: - se începe cu doza de atac de 2,5-3 ml. (pot fi măsuraţi cu ajutorul unei seringi hipodermice obişnuite) în prima zi, după care se face o pauză de 48 de ore; - se continuă cu 1 ml. pe zi, vreme de 1 lună, după care se face o pauză de 7 zile şi se reia cura. în total pot fi făcute maxim 3 cure pe an. - dacă apar semnele intoxicaţiei: mai mult de 4 scaune pe zi, vomismente, convulsii se întrerupe imediat tratamentul pentru 3 zile, după care se reia cu 0,5 ml. pe zi. Tinctură se ia în doză unică, pe stomacul gol (la 4 ore după ultima masă), de preferinţă seara în jurul orei 21. Cantitatea de tinctură prescrisă se dizolvă în jumătate de pahar de apă şi se bea înghiţitură cu înghiţitură. 

  Brebenelul 

 Denumire știinţifică: Corydalis cava.
 Denumiri populare: brebenea, breabăn. 
 Brebenelul este o plantă care înflorește primăvara, acoperind solul pădurilor de la deal și câmpie cu un strat vegetal viu, multicolor și frumos mirositor. Sub numele de brebenel sunt cunoscute mai multe specii de plante cu trăsături comune, adică sunt erbacee perene, au structură asemănătoare și relativ aceiași compuși chimici activi. Brebenelul face parte din familia papaveraceelor. Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm înălţime. Rizomul este dezvoltat și, de cele mai multe ori, gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete, purpurii, sunt melifere.
 Pentru trebuinţe medicinale se recoltează rizomii.
 Din tulpini și flori se poate obţine un suc. Substanţe active importante: trei compuși specifici – coridalină, coricavină și bulbocapnină. Bulbocapnina este o substanţă toxică. Întrebuinţări. 
Indicatii terapeutice:   Preparatele de brebenel au acţiune asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna funcţionare a acestuia. De asemenea, preparatele de brebenel sunt folosite în afecţiuni cardiace, mai ales pentru reducerea tensiunii arteriale. Aceste preparate au influenţă pozitivă și asupra funcţionării tractului gastrointestinal. Ca plantă medicinală, brebenelul este încă puţin cunoscut în ţara noastră, deși compușii săi activi arată că merită toată atenţia.

 Broccoli 

Denumire știinţifică: Brassica oleracea, var. botrytis.
Denumire populară: conopida broccoli.
 Broccoli se deosebește de conopidă prin partea comestibilă care nu este atât de aglomerată, ci mai rară, precum un chiorchine. Prin urmare, am putea spune că broccoli este o conopidă cu inflorescenţa mai rară. Această inflorescenţă poate fi verde, galbenă sau violetă, neexistând deosebiri în ceea ce privește conţinutul și consistenţa. Broccoli este o legumă foarte fragedă și hrănitoare. Are și calităţi medicinale, recunoscute din ce în ce mai mult. Se consumă în salate (există foarte multe reţete, bine puse la punct), dar și gătită cu carne, cu paste, cu ouă, cu brânză,
cu orez.
Substanţe active importante: conţinut mare de vitamina C, vitamina K, betacaroten,
săruri minerale, celuloză, glucide. Recent s-au descoperit doi compuși – sulforafan și indol-carbinol – care atestă broccoli ca o legumă utilă în profilaxia
cancerului de stomac și de sân.
Indicatii terapeutice: Preparatele din broccoli sunt recomandate în avitaminoze, anemii,
deranjamente digestive, în prevenirea cancerului pe tractul gastro-intestinal, în
osteoporoză, în combaterea hemoragiilor. Leguma numită broccoli este cunoscută și
ca un ușor, plăcut și eficient depurativ gastro-intestinal.

 Brusturele 

 Denumirea știinţifică: Arctium lappa.
 Denumiri populare: ciulin, captalan, lipan.
 Brusturele se remarcă prin frunzele mari, late, groase, consistente, de un verde adesea întunecat, cât și prin înălţime – până la 1,3 metri. Florile sunt aproape roșii sau violete și sunt dispuse în inflorescenţe sferice înconjurate de ţepi. Când se usucă, inflorescenţa devine scaiete. Brusturele este o plantă maiestuoasă, puternică, cu un ciclu de viaţă de doi ani. Poate fi întâlnit pretutindeni în arealul românesc, de la câmpie până la munte. Virtuţi medicinale au rădăcinile plantei aflată în al doilea an de vegetaţie, care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Este de dorit ca aceste rădăcini să se folosească proaspete deoarece, prin uscare, își pierd o parte din proprietăţi.
 Substanţe active importante. Cea mai importantă substanţă specifică din rădăcina brusturelui este lactona. Alte substanţe: vitamine din clasa B, săruri de potasiu, inulină (în cantitate mare), ulei volatil, tanin, precum și un compus antibiotic despre care se spune că este tot atât de eficient cât și penicilina.
Indicatii terapeutice: Rădăcina de brusture este un medicament natural cu efecte benefice în cazul bolilor de splină și ficat. Este, de asemenea, un bun depurativ. Reduce glicemia și se manifestă ca un veritabil agent antimicrobian. Preparatele din brusture sunt recunoscute și ca un bun tonic pentru păr, stimulând creșterea părului. Tot la capitolul cosmetică menţionăm: cu preparatele de brusture se tratează tenurile grase, putând fi folosite, deci, și ca un excelent agent de curăţire a tenului. Brusturele este eficient și în tratarea acneei, eczemelor și furunculozei. Din brusture, în amestec cu alte plante, se poate prepara un ceai cu acţiune de curăţire internă și intensă a organismului. Prin urmare, brusturele poate fi utilizat cu succes ca decoct, intern sau extern, pentru o igienizare cu totul originală și mai ales sănătoasă. O astfel de igienizare este binevenită primăvara, brusturele combătând, totodată, și astenia de primăvară. Cercetări mai noi au dus la obţinerea uleiului din seminţe de brusture. Acest ulei poate fi utilizat în proceduri cosmetice, dar și în tratamente dermatologice importante, cum ar fi tratamentul furunculozei.
 Brusturele este cunoscut și pentru utilizarea sa, cu succes, în suferinţe ale splinei și ale ficatului.

  Busuiocul 

 Denumire știinţifică: Ocimum basilicum.
 Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei.
  Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscut ca busuioc de grădină.
 Există și busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 – 60 cm înălţime. Înflorește în iulie-august, florile fiind albe sau roz. Se usucă foarte bine și miroase plăcut, persistent. Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului și se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative: siropul și esenţa. Substanţe active importante: oestragol și linalol.
 Indicatii terapeutice: Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiștii îl recomandă în tulburări gastrointestinale, în inflamaţii ale căilor respiratorii și ca diuretic. Interesantă este și utilizarea infuziei de busuioc în afecţiuni pe fond nervos, altfel greu de vindecat. Chiar migrenele, tot cu busuioc se tratează și, deci, nu întâmplător, în casele de la ţară, pe vremuri, în grindă trona busuiocul pe toată durata iernii. De asemenea, busuiocul se folosește pentru calmarea durerilor în urma înţepăturilor de viespi și albine. Dar iată lista afecţiunilor tratate cu busuioc: gripă, vomă, răceală, bronșite, colici și balonări intestinale, nevralgii, lipsa poftei de mâncare, în reglarea lactaţiei la femeile care alăptează. Mai există încă o afecţiune care se tratează cu busuioc – neplăcutele afte. În acest caz se face gargară cu decoct concentrat de busuioc, punându-se două linguri de decoct la 100 ml apă.