Plante S

Salata verde

 Denumire știinţifică: Lactuca sativa.
 Denumiri populare: marole, lăptucă. 
 Salata verde este o erbacee legumicolă, foarte cunoscută pentru frunzele sale utilizate în diverse salate. Face parte din familia compozitelor și este cultivată încă din Antichitate. Și tot de atunci este cunoscută și ca plantă medicinală. Există mai multe specii de salată verde, toate având proprietăţi medicinale asemănătoare.
 Pentru aplicaţii medicinale se folosesc frunzele și seminţele de salată verde. Frunzele se consumă ca atare sau se prepară sub formă de suc, decoct, cataplasme, loţiuni.
 Din seminţe se prepară infuzie și decoct.
 Substanţe active importante: câteva substanţe specifice – lactuarină, lactucină, acid lactucic, apoi potasiu, calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2, C și E, hidraţi de carbon, caroten. Potasiul, calciul, fosforul și vitaminele A și C se găsesc în cantităţi semnificative. 
 Întrebuinţări. Salata este unul dintre cele mai vechi sedative cunoscute. Părinţii medicinii și farmaciei îi cunoșteau, acum mai bine de 2000 de ani, proprietăţile calmante și antispastice.
 În mod curent, salata verde este recomandată celor care suferă de oboseală nervoasă, de insomnie, de bronșită și astm.
 Salata verde contribuie la măcinarea calculilor renali și hepatici, având și rolul de a reduce inflamaţiile din aceste importante organe.
 De asemenea, salata verde reduce hiperexcitabilitatea sexuală, fiind, deci, anafrodiziacă.
 Are efecte benefice și în afecţiuni precum guta, durerile reumatismale, ciclurile menstruale dezordonate. Salata verde este nu numai calmantă, ci și diuretică.
 În uz extern, sub formă de cataplasme de frunze, preparatele din salată verde acţionează în vindecarea unor infecţii majore ale pielii.
 Specialiștii recomandă salata verde și în diabet, consumul acestei plante reducând glicemia.
 La rândul său, decoctul de seminţe de salată s-a dovedit a fi deosebit de eficient în aplicaţiile privind astmul și bronșitele.

 Salba moale

 Denumire știinţifică: Evonymus europeea; Evonymus latifolius.
 Denumire populară: lemnul câinelui, vonicer. 
Salba moale este un arbust destul de înalt (ajunge până la șase metri înălţime), răspândit în spaţiul românesc prin păduri, locuri în care a fost pădure, tufărișuri, pământuri părăsite. Crește, în mod obișnuit, în zonele de câmpie și deal, uneori și la munte. Face parte din familia celastraceelor. Ramurile tinere ale arbustului de salbă moale sunt muchiate, iar frunzele – lanceolate sau eliptice. Florile au o culoare amestecată, de verde cu galben, un galben-pal spre verzui. Salba moale înflorește la sfârșitul primăverii și începutul verii. Fructul este o capsulă.
 Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, florile, scoarţa. Partea cu cele mai puternice efecte medicinale este scoarţa.
 Substanţe active importante: două substanţe specifice – evatrozida și evatromonozida, plus o grupare de heterozoide.
 Întrebuinţări. Datorită compușilor săi deosebit de activi, salba moale este o plantă care poate să facă bine inimii și sistemului vascular, mai ales în hipertensiune.
 Este indicată și în insuficienţă cardiacă, preparatele de salbă moale fiind un tonic al inimii și al sistemului circulator. 
Se folosește și în tratarea vezicii biliare, intensificându-i activitatea. Preparatele de salbă moale mai sunt cunoscute și pentru proprietăţile lor purgative și vomitive.
 În aplicaţii de uz extern, preparatele de salbă moale au proprietăţi dezinfectante și cicatrizante. Arbustul de salbă moale are întrebuinţări și în domeniul artistic – din lemnul său se prepară un foarte bun cărbune pentru desen.

 Salvia

 Denumire știinţifică: Salvia officinalis.
 Denumiri populare: salbie, șerlai, jaleș bun. 
 Salvia, un foarte preţuit arbust din familia labiatelor, are o talie mică și cunoaște, în dezvoltarea sa, mai multe varietăţi. Sub numele de salvie se întâlnesc mai multe specii, valoare medicinală având, însă, cea numită Salvia officinalis. Arbustul de Salvia officinalis are tulpina semilemnoasă și o înălţime cuprinsă între 30 și 100 cm. Frunzele au formă ovală, iar florile sunt de culori diferite – albastru, alb, galben sau violet. Salvia este cultivată nu numai ca plantă medicinală, ci și ca arbust ornamental, fiind o plantă ce răspândește un miros plăcut.
 Pentru terapii medicinale se recoltează frunzele, în perioada de maximă vegetaţie. Preparatul principal care se obţine din salvie este infuzia. Se mai prepară, în funcţie de necesităţi, decoct, comprese, loţiuni, infuzie pentru băi, ceai medicinal – acesta în asociere cu alte plante medicinale.
 Substanţe active importante. Valoarea terapeutică a salviei este dată și de numeroșii săi compuși: ulei volatil, camfor, borneol, terpene, cineol, compuși estrogeni.
 Întrebuinţări. Preparatele din frunze de salvie au nu mai puţin de 13 efecte în plan medicinal, salvia fiind, printre altele, expectorantă, carminativă, febrifugă, tonic venos, hipoglicemiantă, antibacteriană, sedativă, antiinflamatoare. Dr. Pavel Chirilă recomandă salvia în tratamente privind menopauza, tulburările de ciclu menstrual, transpiraţiile exagerate, gastritele hipoacide, atonia stomacului, dischinezia biliară, diabetul, gingivitele, aftele, stomatitele, abcesele dentare. Modul de administrare propus de dr. Chirilă: infuzie timp de 10 minute, după ce s-au pus 1 – 2 linguriţe de plantă la o cană de apă. Se bea ceaiul, de două-trei ori pe zi, după mese.
 Pentru gargară se prepară o infuzie concentrată, adică se pun 15 g de plantă la o cană de apă. 
 Salvia se folosește și în aplicaţii medicinale externe. Tratamentele externe cu preparate medicinale din salvie vizează răni vechi, rosături ale pielii, iritaţii, făcându-se spălături locale sau aplicându-se comprese și loţiuni.

 Saschiul

 Denumire știinţifică: Vinca minor. Denumire populară: merișor, brebenoc. 
  Saschiul este o plantă erbacee perenă, aparţinând familiei apocinaceelor. Tulpina principală a saschiului se dezvoltă pe sol și poate ajunge la un metru lungime. Din ea se desprind tulpinile secundare, pe care se dezvoltă florile. Frunzele, lucioase, au formă de elipsă. Saschiul înflorește în lunile martie și aprilie. Florile sunt colorate în albastru, violet sau roșu spre roz, uneori sunt albe. Saschiul crește în flora spontană – în păduri, la marginea pădurilor, pe liziere, în tufărișuri. Planta este deosebit de frumoasă și se cultivă pentru decor. 
 Saschiul are și importanţă medicinală – mai ales frunzele, dar și restul plantei, din care se pot prepara următoarele: decoct, extract fluid, un vin medicinal și, rareori, infuzie.
 Substanţe active importante: o substanţă specifică – vincamina, acizi, hidraţi de carbon, săruri minerale, vincosidă, pectină.
 Întrebuinţări. Saschiul are proprietăţi sedative și antispastice. Este relaxant, vasodilatator, depurativ, contribuind la descongestionarea ţesuturilor.
 Preparatele de saschiu se utilizează, cu precădere, în afecţiuni cardiace, precum și în cele legate de circulaţia sângelui, fiind folosit în tratamente împotriva arterosclerozei și hipertensiunii – este vasodilatator, vasoregulator, tonic al circulaţiei coronariene și periferice, favorizează oxigenarea creierului, reduce tonusul arterial. În timpurile vechi, în Occident, această plantă era considerată ca având proprietăţi magice. Și tot din acele timpuri, saschiul este cunoscut ca un remediu de nădejde în caz de cefaleele sau de ameţeli.

  Sănișoara

 Denumire știinţifică: Sanicula europaea.
 Sănișoara este o erbacee de numai 30 – 40 cm, iubitoare de umezeală și umbră, întâlnită prin pădurile de la munte. Aparţine familiei umbeliferelor. Sănișoara se remarcă printr-o tulpina aeriană dreaptă și destul de rezistentă. Frunzele, dotate cu un peţiol lung, sunt dispuse în rozetă. Florile, de culoare alb-roșietică, mici, se grupează într-un fel de capitul. Apar în mai, iunie și iulie.
 Pentru aplicaţii medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, în special partea dinspre vârf, sau chiar vârful, cu tot cu frunze tinere și flori. Valoare medicinală au și seminţele de sănișoara, precum și rădăcinile. Se prepară infuzie, decoct, extracte, comprese.
 Substanţe active importante: florile, tulpinile și frunzele conţin foarte multe substanţe active, printre care săruri minerale, flavone, glucide, saponine, ulei volatil, lipide, acizi organici. Seminţele conţin ulei și acizi organici.
 Întrebuinţări. Preparatele din sănișoară au proprietăţi antialgice, antiinflamatoare, cicatrizante, calmante. Sunt recomandate în dischinezii biliare, în boli de ficat, în astm, bronșite, dureri de gât, inflamaţii ale gingiilor, enterite, diaree, dizenterie, alte deranjamente stomacale și intestinale.

 Sânzienele 

 Denumire știinţifică: Galium verum. 
 Denumire populară: drăgaică, sânziene. 
 Sânzienele sunt plante erbacee, remarcate prin florile lor galben-aurii, cu inflorescenţe bogate, dese, și cu miros foarte plăcut. Sânzienele fac parte din familia rubiaceelor. Au frunze lungi și înguste, înălţimea plantei fiind cuprinsă, la înflorire, între 30 și 100 cm. Tulpina are patru muchii și este subţire, în partea superioară se ramifică, iar la maturitate se lemnifică. Sânzienele înfloresc la solstiţiul de vară și au un rol aparte în tradiţiile și spiritualitatea poporului român. Procesul de înflorire, de mai mică amploare însă, continuă până în septembrie. Florile, de mici dimensiuni, sunt dispuse grupat, în panicule. Sânzienele cresc pe marginea drumurilor, în fâneţe și poieni, pe terenuri părăsite.
 Pentru uz medicinal se recoltează florile și, mai rar, frunzele. Preparatul principal este infuzia.
 Substanţe active importante: ulei volatil, cumarină, tanin, glucide.
 Întrebuinţări. Calităţile medicinale ale sânzienelor sunt încă puţin puse în evidenţă. Se știe, de exemplu, că sânziana galbenă (Galium verum) este un agent activ de curăţare a rinichilor, a căilor urinare și a ficatului. De asemenea, sânzienele contribuie la diminuarea spasmelor, precum și la sporirea laptelui în cazul femeilor care alăptează. 
 Unii specialiști în domeniu afirmă că sânzienele pot fi utilizate în tratarea celor bolnavi de epilepsie sau de gută.
 Sânziana albă (Galium album) are, de asemenea, importante calităţi medicinale. Este, în primul rând, un calmant asemănător cu teiul. Potrivit francezului Jean Valnet, unul dintre marii specialiști ai tratamentelor naturiste, infuzia de sânziană albă n-ar trebui să lipsească în nici o zi din dieta persoanelor nervoase.
 Și sânziana albă este folosită în epilepsie, precum și în diabet.

 Scaiul dracului

 Denumire știinţifică: Eryngium maritimum. 
 Acest scai, întâlnit mai rar, este o plantă ce crește la malul mărilor, fiind prezent și pe nisipul Mării Negre. Aparţine familiei umbeliferelor. Are dezvoltare bienală sau perenă, în funcţie de climă. Se prezintă ca o tufă sferică, a cărei înălţime nu trece de 30 – 40 cm. Frunzele au forme diferite și sunt crestate, aparent la întâmplare. Florile de scaiul dracului apar în lunile iulie și august, sunt micuţe, au culoare albăstruie și formează o inflorescenţă asemănătoare cu un capitul. Scaiul dracului este o plantă frumoasă, având un aspect impresionant. Din acest motiv a și fost distrusă de turiștii aflaţi la mare, în prezent fiind pe cale de dispariţie. 
 Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, din care se prepară decoct, sirop diuretic, extract fluid. În asociere cu alte plante medicinale, se obţine o mixtură.
 Substanţe active importante: ulei esenţial, săruri minerale, saponină.
 Întrebuinţări. Recomandările privind utilizarea medicinală a acestei plante vizează afecţiuni ale inimii și ale reţelei aferente acesteia, precum și afecţiuni pulmonare. Preparatul de rădăcină de scaiul dracului este diuretic și depurativ. Rădăcina are miros de morcov.
 În unele ţări, rădăcina și frunzele tinere intră în hrana naturiștilor, fiind folosite la salate.

 Sclipeţii

 Denumire știinţifică: Potentilla erecta.
 Denumire popuiară: scrântitoare. 
 Sclipeţii sunt o erbacee perenă. Fiind o plantă care aparţine familiei rozaceelor, sclipeţii au o floare foarte frumoasă, de culoare galbenă. Rizomul este cilindric, consistent, gros de circa doi centimetri. Din acest rizom bogat cresc tulpinile aeriene, grupate, cu o înălţime redusă (maximum 50 cm). Frunzele au formă lanceolată, fiind dinţate. Această plantă înflorește din mai și până la sfârșitul verii. Crește în flora spontană – pe dealuri, în regiunile subalpine, dar și prin Munţii Maramureșului, Sebeșului, Bihorului, precum și în Carpaţii Meridionali.
 Valoare medicinală au rizomii de sclipeţi, care se recoltează primăvara devreme sau toamna, după ce planta își încetează perioada de vegetaţie. Din acești rizomi de culoare brun-închis se prepară decocturi, pulbere, extracte, siropuri, vin tonic.
 Substanţe active importante: taninuri în proporţie de 15 – 20%, tormentol, rezine, săruri minerale. 
 Întrebuinţări. Preparatele din sclipeţi sunt lesne de utilizat, mai ales în deranjamente intestinale (dizenterie, enterocolită, diaree), precum și în hemoragii (afecţiuni ginecologice). Aceste preparate sunt recomandate și în stomatite, gingivite, arsuri, nefrite, incontinenţă urinară, răceală, astm. Preparatele obţinute din sclipeţi au proprietăţi cicatrizante și hemostatice, reduc febra, au acţiune astringentă și tonică.

 Secara

 Denumire știinţifică: Secale cereale.
 Secara este o erbacee anuală și face parte din familia gramineelor. Tulpina secarei poate ajunge chiar și la doi metri înălţime, fiind dreaptă, cu frunze linear-lanceolate. Inflorescenţa este sub formă de spic, format, la rându-i, din mai multe spiculeţe comprimate. Secara înflorește târziu, prin iulie-august. Această graminee, cultivată în regiunile cu climă mai aspră și terenuri sărace, este folosită adesea ca furaj verde pentru hrănirea animalelor. Atunci când, însă, este lăsată să ajungă la maturitate, boabele sunt utilizate în consumul oamenilor și în industrie.
 Pentru nevoi medicinale se recomandă boabele, care sunt, totodată, și foarte hrănitoare. Din boabele de secară se face făină și, uneori, un decoct. Pâinea de secară este principala formă sub care oamenii consumă această cereală.
 Substanţe active importante: săruri minerale, amidon, proteine, glucide, lipide, celuloză. Hidraţii de carbon se găsesc în cantitate foarte mare în boabele de secară, circa 69%. Alături de hidraţi, proteinele ocupă un loc important în compoziţia bobului de secară, reprezentând până la 13%.
 Întrebuinţări. Naturiștii consideră secara un aliment energetic, remineralizant, reechilibrant. Secara activează circulaţia sângelui, fiind și un bun depurativ – dacă este consumată mai mult timp. Consumul de pâine de secară poate preveni afecţiuni grele, cum ar fi cele de ficat, arterioscleroza, hipertensiunea, alte boli de inimă cu evoluţie dificilă și imprevizibilă. Consumul de pâine de secară este recomandat și celor care fac munci de birou sau alte munci sedentare. Se spune că secara are avea, în asociere cu alte produse, un rol benefic în combaterea unei boli foarte grave – scleroza în plăci.
 În ceea ce privește folosirea secarei în industria alimentară, cunoscătorii menţionează faptul că din secară se face și whisky, whisky-ul adevărat.

 Sfecla roșie

 Denumire știinţifică: Beta rubra. 
 Sfecla roșie este o plantă bienală. Aparţine de familia chenopodiaceelor și se remarcă printr-o rădăcină foarte dezvoltată. Pentru uz medicinal se prepară și se consumă rădăcina, bine cunoscută în orice bucătărie. Foarte folosit în terapii, dar și în alimentaţia curentă, este sucul de sfeclă roșie, acesta păstrând intacte toate calităţile plantei. Sucul de sfeclă se poate combina și cu alte sucuri, cum ar fi cele de morcovi sau de castraveţi. 
 Sfecla roșie se folosește în bucătărie, fiind preparată în cele mai diverse moduri, precum și în salate. Pusă la foc, sfecla roșie își pierde din calităţi.
 Din rădăcina și frunzele de sfeclă roșie se mai prepară, pentru uz medicinal, decoct și cataplasme.
 Substanţe active importante: săruri minerale (calciu, sodiu, potasiu, fier, fosfor), microelemente rare (rubidiu, cesiu), vitaminele A, B1, B2, C și PP, asparagină, acid glutamic, betacianină, colină, hidraţi de carbon, protide. În cantităţi însemnate se găsește potasiul.

Intrebuintari:

  Diabet - Este unul dintre alimentele care stabilizează glicemia pacienţilor cu diabet de tip I şi II. Are efecte diuretice şi previne complicaţiile cardiovasculare ale diabetului. 
  Hepatita cronică - Sucul de sfeclă roşie protejează celulele hepatice, ajută la regenerarea acestora şi le stimulează să funcţioneze normal. Sfecla roşie previne evoluţia hepatitelor cronice spre ciroză sau spre cancerul hepatic. 
 Cancer - Sfecla roşie conţine enzime şi substanţe cu proprietăţi antitumorale, ceea ce înseamnă că sucul şi salata sunt cele mai bune pentru tratarea şi prevenirea tumorilor canceroase. Consumată în mod regulat, previne şi tratează leucemia, cancerul pulmonar, de colon, cel rectal şi cel gastric datorită faptului că aceasta este bogată în substanţe antioxidante. 
 Gastrita hiperacidă - poate fi prevenită, iar durerile pot fi calmate prin ingerarea unui suc preparat din 100 ml suc de sfeclă roşie combinat cu 100 ml de suc cartof crud şi 500 ml suc de morcov, potrivit site-ului dr-catalin-luca.ro. 
 Hipertensiunea arterială - poate fi şi ea tratată cu ajutorul sfeclei: o jumătate de pahar de sfeclă roşie pe zi scade tensiunea arterială cu până la 20 la sută din valoarea sa iniţială
  Se recomandă o cură de sfeclă roşie, 250 ml de suc de sfeclă, zilnic, pe o perioadă de 3 saptamani, urmată de 15 zile de pauză, după care poate fi reluată.
  Adaugarea de mar verde si morcov previne ridicarea tensiunii arteriale si reduce semnificativ sansele de a avea atac de cord. 
  Ingredientele necesare: 
  -2 buc.sfecla de marime mijlocie;
  -1 mar verde;
  -1 morcov ;
  -1/2 lamaie ;
  -1 lingura ghimbir ras.
   Se pun toate ingredientele intr-un blender cu putina apa plata, apoi, odata obtinut sucul, acesta trebuie sa se consumr imediat, intrucat efectele sunt rapide si eficiente daca amestecul este ingurgitat in stare proaspata.
Leucemia - Pentru tratarea acestei boli grave, se recomandă o cură de sfeclă roşie, adică 450 ml de suc de sfeclă, ţelină şi morcov, zilnic, pe o perioadă de 60 de zile, urmată de 15 zile de pauză, după care poate fi reluată. Această terapie poate fi urmată şi în paralel cu un tratament medicamentos sau naturist. 
 Anemia - Sfecla roşie conţine fier, magneziu şi vitamina B6, putând combate anemia, stimulând procesul de formare a globulelor roşii. Se recomandă o cură timp de o lună de zile, câte 150 grame de sfeclă roşie crudă, o dată la două-trei zile. 

 Siminocul 

 Denumire știinţifică: Helichrysum arenarium.
 Denumire populară: floare de paie, siminic.
 Siminocul face parte din familia compozitelor. Este o plantă perenă, cu o înălţime maximă de 30 cm, uneori mai mult. Planta este acoperită de perișori, culoarea ei fiind verde-cenușie. Dezvoltă o rădăcina puternică, tare, chiar lemnoasă. Siminocul înflorește din iunie și până în septembrie, florile sale, de culoare galbenă, prezentându-se sub forma unor mici capitule. Tăiată, planta își păstrează forma și culoarea timp îndelungat – de aici și denumirea de flori de paie. Siminocul crește în locuri uscate și luminoase, în flora spontană – în zonele de câmpie și deal.
 Pentru uz medicinal se folosesc florile și părţile tinere ale plantei, mai ales atunci când aceste părţi tinere au flori pe ele.
 Întrebuinţări. Siminocul este folosit în proceduri medicinale diverse, cu precădere, însă, în afecţiuni ale rinichiului și ale aparatului urinar, ale ficatului și ale bilei, ale articulaţiilor și ale proceselor metabolice. Cu preparatele de siminoc se tratează colecistitele cronice, bolile vezicii biliare, guta, reumatismul.
 Preparatele pe bază de siminoc (infuzie, decoct) au o evidentă acţiune depurativă și diuretică.
 Se pot folosi și pentru combaterea viermilor intestinali.

 Slăbănogul

 Denumire știinţifică: Impatiens noli-tangere. 
  Slăbănogul este o erbacee anuală, aparţinând de familia balsaminaceelor. Crește în flora spontană de la munte și din zona subalpină, preferând umbra și umezeala. Este o plantă înaltă – ajunge la maturitate până la 1,20 metri înălţime. Tulpina este dreaptă, consistentă, puternică. Frunzele au formă ovală, iar florile au culoarea galben-aurie, fiind punctate cu roșu. Florile au și un element de originalitate, un pinten – ceea ce face ca planta să fie ușor de recunoscut atunci când este înflorită. Slăbănogul înflorește în lunile iulie și august. Pentru terapii se recoltează părţile aeriene.
 Substanţe active importante: rezine, flavone, taninuri.
 Întrebuinţări. Prin tradiţie, preparatele din această plantă sunt utilizate ca laxativ și diuretic. Totuși, ele au și alte efecte terapeutice, fiind eficiente în combaterea calculilor biliari și renali, în afecţiuni ale tractului digestiv, în reumatism.
 Deoarece au și proprietăţi cicatrizante și dezinfectante, preparatele din planta numită slăbănog sunt folosite și în ameliorarea unor afecţiuni ginecologice.

 Soia

 Denumire știinţifică: Glycine hispida; Soja hispida. 
 Aparţine familiei leguminoaselor, fiind o erbacee anuală. Soia are frunzele paripenat-compuse, moi, de un verde intens pe faţa expusă la soare. Florile sunt mici și au culoare albă sau violetă. Fructul este o păstaie, care conţine boabe. Aceste boabe, folosite în alimentaţia curentă, dar și în industrie, au și proprietăţi medicinale.
 Pentru uz medicinal se prepară lapte de soia, făină de soia, germeni de soia. 
 Substanţe active importante: în boabe – protide (34 – 39%), aminoacizi esenţiali, lipide (12 – 25%), glucide (10 – 15%), săruri minerale – calciu, fier, fosfor, magneziu, potasiu, natriu, vitaminele A, B1, B2, C, D și E, enzime, lecitină, rezine; în ulei – acizi grași nesaturaţi, acid oleic, acid linoleic, acid linolenic, acizi grași saturaţi. Recent, în soia s-au descoperit niște substanţe asemănătoare hormonilor feminini, numite izoflavone. Toţi acești compuși demonstrează că soia este, într-adevăr, o minune a naturii, procentul de proteine din soia fiind, de pildă, cu mult mai mare decât în cazul cărnii (soia – maximum 39%, carnea – maximum 20%). 

 Întrebuinţări. Asemenea altor alimente cu o compoziţie deosebită, nici soia și nici preparatele de soia nu acţionează ca un medicament în sensul adevărat al cuvântului. Și, totuși, efectele pot fi asemănătoare cu acelea ale medicamentelor atunci când se stabilește și se respectă un program alimentar riguros, o dietă, unul sau mai multe principii de hrănire. Fiind un aliment complet, soia are un important rol profilactic în multe afecţiuni sau grupe de afecţiuni, cu precădere, însă, în afecţiunile cardiovasculare. Soia acţionează ca un mineralizant foarte important și frânează sau chiar împiedică, într-o anumită măsură, procesele de îmbătrânire. Combate scleroza și colesterolul, asigurând o funcţionare normală sistemelor esenţiale ale organismului.
 Celor suferinzi cu ficatul, sau care au afecţiuni vasculare, li se recomandă să consume în mod permanent produse pe bază de soia. Acest aliment este indicat și celor care au probleme cu guta, reumatismul, cu oboseala profundă pe fond nervos. 
 Soia are efecte benefice și în ceea ce privește funcţionarea tractului digestiv, ușurând procesele digestive și de asimilare.
 Izoflavonele, adică acei compuși asemănători hormonilor feminini, contribuie la echilibrarea organismului femeilor aflate la menopauză, precum și la combaterea efectelor menopauzei – osteoporoză, bufeuri, stări psihice contradictorii, circulaţie proastă.

  Sorbestreaua

 Denumire știinţifică: Sanguisorba officinalis.
 Denumire populară: cerbărea, cerbăreaua. 
 Sorbestreaua este o erbacee perenă, aparţinând familiei rozaceelor. La maturitate poate ajunge până la înălţimea de un metru. Are un rizom gros. Tulpina aeriană este dreaptă și se ramifică în partea superioară. La baza tulpinii, frunzele formează o rozetă, în timp ce pe restul plantei acestea sunt dispuse pe un peţiol lung, așa cum sunt așezate frunzele de salcâm. În vârfurile ramurilor apar florile, sub formă de capitule. Culoarea florilor este mov spre roșu purpuriu. Sorbestreaua înflorește pe tot parcursul verii. Fructul ei este o nuculă. Crește mai ales în zonele montane, fiind frecventă în fâneţele de pe munte și de sub munte, mai ales în locuri umede, precum și prin tufărișuri. Din punct de vedere medicinal, se valorifică planta în întregul ei. Se prepară: decoct, infuzie, extracte, pudră, tinctură, cataplasme.
 Substanţe active importante: ulei esenţial, tanin, saponină și, mai ales, o substanţă specifică numită sanguisorbină.
Întrebuinţări. Preparatele din sorbestrea au proprietăţi sudorifice, digestive, antiinflamatoare, diuretice, cicatrizante. Gargara cu infuzie de sorbestrea combate inflamaţiile dentare, gingivitele, oprește sângerările bucale. Pudra de sorbestrea este eficace în sângerările nazale. 
 Sorbestreaua se utilizează în terapii privind enteritele, diareile copiilor, dizenteriile, digestia defectuoasă. Destul de puţin cercetată, această plantă are – după părerea unor specialiști – și proprietăţi relaxante, adică ar conferi, celui care o consumă, bună dispoziţie, poftă de viaţă.
 Plantă de fâneaţă, sorbestreaua este căutată de naturiști, Aceștia o întrebuinţează în salatele de crudităţi. Cunoscătorii, printre care și marele herbarist Jean Valnet, dau încă o notă bună acestei plante deoarece, pusă în vin (frunzele și tulpinile), îi conferă acestuia „calităţi de stimulare, bună dispoziţie, răcoritoare”.

 Sovârvul

 Denumire știinţifică: Origanum vulgare. 
 Denumiri populare: busuioc de pădure, trifoiște. 
 Sovârvul este o erbacee perenă a cărei înălţime, la maturitate, nu trece de 60 cm. Face parte din familia labiatelor. Tulpina sovârvului este dreaptă și păroasă, cu niște ramificaţii în partea superioară ce poartă pe ele florile. Acestea au culoare rozalie spre roșu, uneori fiind și de culoare albă. Înflorirea se desfășoară pe tot parcursul verii. Sovârvul, plantă aromatică și meliferă, crește în flora spontană de la marginea pădurilor, pe pajiști, pe marginea drumurilor și a căilor ferate, pe fâneţe. Planta aceasta și-a câștigat de multă vreme locul ei în bucătărie și are și o valoare medicinală deja recunoscută.
 Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile tinere cu tot cu flori.
 Substanţe active importante: ulei volatil, timol, carvacrol, taninuri.
 Întrebuinţări. Infuzia de sovârv se administrează atât intern, cât și extern. Acest preparat are rol sedativ, bronhodilatator și antispatic. Prin urmare, este un bun expectorant, dar contribuie și la combaterea cârceilor musculari. Infuzia de sovârv dezinfectează și curăţă căile respiratorii și căile digestive, iar în zona externă regenerează podoaba capilară. Cu această infuzie se pot trata bronșitele, tusea convulsivă, astmul bronșic, gastritele hipoacide, colitele, precum și infecţiile urinare. 
 De obicei, în tratamente externe se folosește infuzie concentrată, făcându-se băi locale sau aplicându-se cataplasme – în caz de răni, eczeme, dureri de articulaţii, nevralgii.
 Tot ca plantă medicinală poate fi considerată și sovârvariţa (Inula britannica). Sovârvariţa este o erbacee bienală, cu o înălţime cuprinsă între 20 și 60 cm, având florile sub forma unor capitule florale de culoare galben aurie.

 Spanacul

 Denumire știinţifică: Spinacea oleracea. 
 Spanacul, întâlnit în culturi, este o plantă anuală, uneori bienală. Erbacee legumicolă, spanacul provine din Orient și face parte din familia chenopodiaceelor. Are o rădăcină fusiformă și o tulpina dreaptă, care nu prea trece de 30 cm înălţime. Frunzele spanacului – partea comestibilă, hrănitoare, dar și medicinală – au peţiolul lung, formă de săgeată și ovat-alungită, sunt cărnoase și au culoarea verde închis. Frunzele de spanac se folosesc în bucătărie, pentru consum curent.
 Pentru preparate medicinale se recoltează nu numai frunzele, ci și seminţele. Frunzele se consumă sub formă de preparate alimentare, de salate sau de suc, iar din seminţe se obţine o infuzie sau un decoct. Naturiștii nu recomandă fierberea frunzelor de spanac, toate proprietăţile lui păstrându-se numai în stare crudă.
 Substanţe active importante: microelemente (fier, fosfor, magneziu, calciu, potasiu), vitaminele B1, B2, B6, B9, PP, C, E și K, caroten, protide, lipide, glucide, mucilagii, luteină, acid folie, precum și o substanţă specifică numită spinacină. Spanacul este una dintre plantele cele mai bogate în săruri minerale.
 Întrebuinţări. Preparatele din frunze de spanac acţionează realmente ca un produs medicinal, contribuind la profilaxia sau ameliorarea unor afecţiuni. Printre acestea se numără: hipertensiunea arterială, tusea, avitaminoza, scorbutul, rahitismul, acneea, anemia.
 Preparatele de spanac sunt recomandate celor care se refac după o boală grea, precum și în stări de oboseală și epuizare. I se atribuie spanacului și rolul de activator al secreţiilor pancreatice și, mai mult decât atât, de agent anticancerigen. Studii recente arată că spanacul este recomandat gravidelor, contribuind la buna dezvoltare a fătului. Potrivit acelorași studii, spanacul contribuie la fortificarea vaselor de sânge, a inimii și a ochilor. În mod obișnuit, spanacul este, totodată, laxativ și depurativ. 
Datorită faptului că este depurativ (curăţă organismul de toxine), spanacul se folosește intens în curele de primăvară. Seminţele de spanac sunt utile în combaterea constipaţiei. Spanacul este considerat un bun remediu în stări anemice.

 Splinuţa 

Denumire știinţifică: Solidago virga aurea.
 Denumiri populare: splinariţã, vargã-de-aur 
 Splinuţa este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor și poate ajunge până la un metru înălţime. Tulpina este dreaptă și păroasă, iar frunzele au forme diferite, cele mai multe fiind ovale. Florile, dispuse în ciorchine, sunt galbene. Din acest motiv, splinuţa se mai numește și varga de aur. Splinuţa este o plantă meliferă.
 În cazul splinuţei, valoare medicinală au vârfurile înflorite. Se poate recolta și planta întreagă.
 Substanţe active importante: acid salicilic, saponine, tanin, ulei eteric.
 Întrebuinţări. Decoctul și alte preparate medicinale pe bază de splinuţă sunt antitoxice, antiseptice, astringente, depurative. Preparatele de splinuţă se folosesc în afecţiuni precum infecţiile căilor urinare, hepatita cronică, enterocolite, hidropizie, gută, diaree, litiază, eczeme. 
 Preparatele de splinuţă sunt eficiente și în colibaciloză, cistită, nefrită.

  Sporiciul 

Denumire știinţifică: Verbena officinalis. 
 Sporiciul este o erbacee mare, cu tulpina dreaptă, modelată de patru muchii, având o înălţime de circa un metru. Aparţine familiei verbenaceelor. Este o plantă medicinală comună, răspândită în zone părăsite, necultivate, pe marginea drumurilor de ţară, pe pârloage, pe terenuri înţelenite. Frunzele sunt peţiolate, opuse, cu forme diferite, în funcţie de poziţia lor pe tulpina plantei. Florile, de mici dimensiuni, grupate în spic, au culoare roșie sau violetă, uneori albă. Sporiciul înflorește cinci luni pe an, din iunie și până în octombrie. 
 Pentru uz medicinal se folosește partea aeriană a plantei, din care se prepară infuzie, decoct, extras, tinctură. 
 Substanţe active importante: două substanţe specifice – verbalina și verbenozida, apoi taninuri, substanţe amare, revulsină, invertină. Datorită acestor compuși foarte activi, sporiciul se va folosi numai sub asistenţă de specialitate.
 Întrebuinţări. Preparatele din sporici sunt recomandate în afecţiuni digestive (dispepsii), hepatice și renale (colici), respiratorii (bronșită, astmă). Au și influenţă calmantă, chiar sedativă, fiind utilizate în terapii împotriva insomniilor, nevralgiilor, reumatismelor, asteniei. Se spune că sporiciul ar avea acţiune benefică și în ceea ce privește întărirea rădăcinii firului de păr.
 De altfel, sporiciul este un puternic stimulator general, resuscitând întregul organism. 

Stirul (Amaranthus retroflexus)

 O planta calomniata, subestimata, o buruiana atat de raspandita incat este invizibila.
 Ştirul, buruiana-minune, se folosește ca aliment sau în tratarea unor afecțiuni diverse - este un medicament natural, un aliment gustos și hrănitor și un afrodisiac ieftin.

 Cu proprietăţile sale unice, ştirul era socotit o plantă de origine divină, un dar oferit de zei oamenilor.
 Stirul (speciile de amarant, de fapt) este o planta bogata in vitamine, in spedcial A, K, B1, B3, B5, B6, B17, C, E, riboflavina, acid folic si folat, in minerale precum calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc, cupru si magneziu.
 Valoarea nutritiva a amarantului este foarte ridicata, frunzele de Amaranthus cruentus de exemplu contin cu 25% mai multe proteine si mult mai multa lisina decat orice produs obtinut din porumb sau alte cereale si mai multa metionina decat soia.
 Amarantul contine cantitati importante de provitamina A (beta-caroten), un compus vital pentru milioane de malnutriti, care risca orbirea. De asemenea este bogat in acizi grasi polinesaturati , in special acid linoleic. In mod fericit, incercarile de a obtine concentrate proteice din frunzele de amarant au aratat ca pe langa proteine, s-au extras vitamine (printre care si provitamina A).
 Intrebuintari
 De la stir se consuma partea verde, tanara, si foarte tanara, dar si semintele. Din frunzele foarte tinere se poate face salata, din frunzele tinere se pot face tocanite, se pot adauga la ciorbe, pot fi preparate dupa aceleasi retete ca spanacul.
 Sub formă de infuzii şi decocturi din boabe, ştirul este benefic în bolile de ficat şi inimă, pentru combaterea infecţiilor şi tulburărilor gastro-intestinale, anemie, beri-beri, diabet, obezitate, boli de piele, stomatită, parodontoză, ulcer, ateroscleroză.
 Au existat cazuri când copii bolnavi de enurezis (eliminarea involuntară a urinei) s-au vindecat cu ceai de ştir într-o săptămână.
 Uleiul de ştir ajută la reducerea colesterolului din sânge, protejează organismul împotriva efectelor expunerii la radiaţii, contribuie la resorbţia tumorilor maligne.

 Strugurii ursului

 Denumire știinţifică: Arctostaphylos uva-ursi; Arbustus uva-ursi.
 Denumire populară: caminei. 
 Planta numită strugurii ursului este un arbust târâtor, cu o tulpină ramificată a cărei lungime poate ajunge până la 2,5 metri. Frunzele sunt cărnoase, consistente, puternice, cerat-pieloase. Nu cad iarna, arbustul rămânând verde tot timpul anului. Florile au culoare roz sau albă, sunt grupate în formă de ciorchine și sunt plasate în vârful ramurilor. Fructul este o bobiţă roșie, comestibilă. 
 Pentru uz medicinal se recoltează frunzele și ramurile tinere. Se prepară: tincturi, extracte, pulbere, infuzie, decoct.
 Substanţe active importante: flavone, taninuri, acizi, vitamine, precum și o substanţă specifică numită arbutină. 
 Întrebuinţări. Preparatele de strugurii ursului sunt antiseptice, sedative, astringente, antihemoragice. Sunt recomandate în multe afecţiuni ale căilor urinare, dar și în deranjamente intestinale, enterocolite, suferinţe renale, articulare.
 Arbustul de strugurii ursului este declarat monument al naturii, distrugerea lui fiind interzisă. Din acest motiv, toţi specialiștii naturiști recomandă folosirea merișorului (Vaccinium vitis-idaea), care are efecte medicinale asemănătoare.

 Sulfina

 Denumire știinţifică: Melilotus officinalis.
 Denumiri populare: sulcină, surcină. 
 Sulfina este o plantă erbacee bienală, aparţinătoare de familia leguminoaselor. Este o plantă dezvoltată, având o tulpină puternică și ramificaţii largi. Poate ajunge la 1,5 metri înălţime, uneori și mai mult. Frunzele sunt trifoliate, iar florile, de culoare galbenă, au un miros plăcut. Sulfina este o plantă meliferă. Crește în locuri însorite și uscate – în fâneţe, pe pajiști, pe terenuri accidentate, prin tufărișuri, pe marginea drumurilor. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile – când sunt înflorite, cu tot cu flori.
 Preparatul principal obţinut din sulfină – infuzia. Se mai prepară tinctură, hidrolat, colirinfuzie. Substanţe active importante: melilotizida – un compus specific, ulei volatil, glucoză, cumarină, tanin. Compusul de excepţie este cumarina, care miroase deosebit – a fân proaspăt.
 Întrebuinţări. Preparatul de sulfină are proprietăţi sedative, expectorante, hipotensive, antiseptice și antiinflamatoare. Sulfina este recomandată pentru tulburări de circulaţie a sângelui. Contribuie la regenerarea celulei hepatice și la optimizarea importantelor procese chimice care au loc în ficat. Datorită acestui fapt, se administrează și în hepatita cronică. Este folositoare și în afecţiunile renale, ca diuretic și dezinfectant. Infuzia de sulfină este folosită, deseori, în tratamente privind bronșitele, astmul bronșic, afecţiunile oculare. Fiind un bun dezinfectant, cicatrizant și antiinflamator, sulfina se folosește și în cazuri de gingivită, abcese dentare, plăgi.
 Un alt domeniu important în care acţionează, cu efecte benefice, preparatul de sulfină este cel al bolilor cardio-vasculare, în primul rând în hipertensiune arterială, fiind un hipotensiv binecunoscut.
 Preparatul de sulfină este recomandat și în hiperexcitabilitate masculină, colici intestinali, insomnii. Cumarina, care se găsește în cantitate mare în codiţele frunzelor de sulfină, este recomandată, sub formă de infuzie, pentru decontractarea mușchilor.
 Sulfina se poate folosi și sub formă de băi medicinale, cataplasme, gargară, spălături bucale. Sulfina are și alte utilizări interesante. De exemplu, un buchet de sulfină uscată poate acţiona ca un eficient dezodorizant pentru o întreagă încăpere.
De asemenea, sulfina poate fi un aditiv aromatic pentru brânzeturi și cașcaval. Naturiștii folosesc părţile tinere ale plantei pentru salate.

 Sunătoarea

 Denumire știinţifică: Hypericum perforatum.
 Denumire populară: pojarniţă. 
 Vorbe din vechime spun despre sunătoare că nu este numai o simplă plantă medicinală, ci și o plantă cu proprietăţi magice. Însăși denumirea ei – sanatoria – care vine din latină, înseamnă vindecătoarea. Sunătoarea face parte din familia hipericaceelor, dezvoltându-se ca o plantă perenă ce poate ajunge chiar și la un metru înălţime, dimensiunea ei obișnuită fiind, însă, de 20 – 30 cm. Tulpina este lemnificată sau se lemnifică destul de repede în procesul de vegetaţie. Frunzele, micuţe, au forme diferite, cele mai multe fiind ovale. Sunătoarea înflorește din iunie și până în septembrie, florile, numeroase, fiind galbene cu puncte negre. Sunătoarea crește în flora spontană – în locuri uscate, pe pârloage, pe terenuri virane, pe terenuri cu tufărișuri, pe marginea apelor și a drumurilor.
 Pentru terapii medicinale se recoltează toată planta, din care se face infuzie. Alte preparate medicinale: ceaiul pentru bronșite și uleiurile de sunătoare. Aceste uleiuri de sunătoare sunt considerate foarte eficiente în terapiile medicinale.
 Substanţe active importante. Sunătoarea este o adevărată farmacie. Au fost identificaţi peste 15 compuși, printre care acidul valerianic, saponinele, colina, rutina, galactoza, hiperina, hipericina, uleiul volatil. 
 Întrebuinţări. În medicina populară se știe că sunătoarea (pojarniţa) este bună în tratamente privind astmul, tensiunea, sciatica, rănile, deranjamentele stomacale și intestinale, viermii intestinali. Infuzia de pojarniţă acţionează ca antiseptic, cicatrizant, antiinflamator hepatic și intestinal, antibiotic, antidiareic, coleretic, sedativ, revigorant și remineralizant.
 Sunătoarea are efecte pozitive în bolile de ficat, în hepatite cronice, precum și în hepatitele evolutive, în dischinezii biliare și colecistite, având rol în stimularea celulei hepatice.
  Intern – sunătoarea este un bandaj bun, dar și un reechilibrant, în ulcere, gastrite, enterite.  
  Extern, cu sunătoare se fac aplicaţii terapeutice în cazuri de arsuri, răni, inflamaţii bucale. 
 Cu preparat de sunătoare se tratează și podoaba capilară, pentru întărirea firului de păr și a rădăcinii de păr. 
 Mai nou, sunătoarea se folosește și în tratamente asupra tenului, fiind un regenerator și un fortifiant al acestuia.

 Ștevia

  Denumire știinţifică: Rumex patientia.
  Denumiri populare: dragomir, macriș de grădină.
 Ștevia, o plantă ce aparţine de familia poligonaceelor, este o erbacee perenă foarte frecventă în flora spontană din România. Tulpina este dreaptă, puternică, înaltă până la doi metri. În partea superioară, tulpina de ștevie este ramificată, purtând pe ea frunze mari, cu peţiolul consistent. Florile sunt grupate, verzui, purtând pe ele un cerc roșu-palid sau roșu-vișiniu. Pentru nevoi alimentare se culeg frunzele tinere, primăvara, atunci când se dezvoltă doar frunzele bazale. Ștevia se consumă ca atare, în salate, dar și sub forma unor preparate culinare, potrivit gustului și imaginaţiei fiecăruia. Valoare medicinală au, mai ales, rădăcinile, care se recoltează toamna, atunci când perioada de vegetaţie a încetat, precum și seminţele. 
 Pentru aplicaţii strict medicinale se prepară infuzie, decoct, cataplasme.
 Substanţe active importante: în cantitate semnificativă vitamina C, acid tartric, acid oxalic (oxalaţi), săruri minerale.
 Întrebuinţări. Preparatele din ștevie, în forma lor naturală, nefiartă, au proprietăţi depurative, diuretice, tonice. Consumul de ștevie este indicat, cu precădere, în lunile de primăvară, pentru detoxifierea organismului. Prin proprietăţile sale depurative, ștevia curăţă organismul de toxinele adunate în decursul iernii și, de aceea, este folosită cu succes în curele de primăvară. Prin influenţa sa asupra organismului, ștevia contribuie și la accelerarea proceselor de mineralizare, de reechilibrare a organismului, cândva fiind considerată și un antiscorbutic important. Capacitatea șteviei de a combate scorbutul trebuie luată în seamă și în ziua de azi. Ștevia este recomandată și în restabilirea echilibrelor gastrice, fiind alcalinizantă.
 Preparatele din rădăcină – aceasta fiind partea cu adevărat medicinală a șteviei – au eficienţă în tratarea unor boli de piele (cum ar fi pecinginea, bubele dulci), epuizare fizică și nervoasă, reumatism, gută, insuficienţă hepatică, icter, infecţii ale pielii. Preparatele din seminţe, sub formă de decoct, sunt folosite ca laxativ, ca purgativ. Tot ca purgativ este folosită și ștevia stânelor sau măcrișul cailor (Rumex alpinus), o specie de ștevie care crește mai ales în zonele montane, pe locurile unde au poposit turmele de oi sau pe locul stânelor. Ștevia stânelor are o tulpină subpământeană de forma unui rizom, pentru nevoi medicinale prelucrându-se acest rizom și rădăcinile sale. Această ștevie a stânelor are și un rol notabil în declanșarea peristaltismului intestinal. Ștevia și rădăcina de ștevie sunt contraindicate celor suferinzi de afecţiuni pulmonare și ale căilor respiratorii, celor cu stomac sensibil, reumaticilor și bolnavilor cu suferinţe articulare, celor cu pietre la ficat sau la rinichi. Potrivit unor medici specializaţi în probleme naturiste, preparatele pe bază de ștevie pot crea mari probleme dacă sunt luate în cantitate mare, mai ales în cazul preparatelor obţinute din rădăcini și seminţe.