Păpădia
Denumire știinţifică: Taraxacum officinale.
Denumiri populare: lăptucă, păpălungă, gușa găinii, floarea turcului.
Păpădia este o erbacee perenă. Face parte din familia compozitelor și poate atinge înălţimea de 15 – 20 cm. Rizomul păpădiei este vertical. Tulpina, care este foarte scurtă, formează la bază o rozetă de frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată în galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înflorește din aprilie și până în octombrie. Întreaga plantă conţine un suc lăptos. Păpădia crește pe pajiști, pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea drumurilor, fiind o plantă meliferă. Valoare medicinală au rădăcinile, tijele și frunzele de păpădie, din care se prepară, în primul rând, infuzie și decoct. În practica medicinală curentă, păpădia se utilizează și sub alte forme.
Substanţe active importante: taraxacină și taraxosterină – compuși specifici, pectină, glucide, vitaminele A, B, C și D, inulină, rezine, fitosteroil, acizi. Rădăcina este foarte bogată în latex, substanţă care conţine, desigur, cauciuc.
Întrebuinţări. Păpădia este una dintre cele mai la îndemână și mai cunoscute plante medicinale. Bogăţia de compuși activi – inclusiv agenţi bactericizi – din frunze, și mai ales din rădăcină, face din ea un leac pentru multe afecţiuni. Infuzia și decoctul de păpădie reduc aciditatea din stomac, sporesc diureza, tonifiază și detoxifică întreg organismul, potenţează activitatea ficatului și a vezicii biliare (stimulând secreţiile acestor două organe, precum și secreţiile intestinale, stomacale, salivare), contribuie la refacerea și menţinerea echilibrului endocrin.
Preparatele de păpădie ajută la eliminarea colesterolului din organism, dar se utilizează chiar și în constipaţii, afecţiuni renale, eczeme, gută, diabet, lipsă de poftă de mâncare, ateroscleroză, varice, reumatism. Interesantă este folosirea păpădiei în tratamente împotriva obezităţii, mai ales în combinaţie cu alte plante medicinale.
Forme de preparare în uz intern
- infuzie din două linguriţe plantă uscată la 250 ml apă clocotită; se infuzează 10-15 minute, se strecoară şi se beau zilnic 2-3 ceaiuri puţin amărui, după mesele principale, timp de 4-6 săptămâni, având efecte în purificarea sângelui, icter, colecistite, dischinezie biliară, normalizarea circulaţiei sângelui, ateroscleroză, reumatism, gută, afecţiuni cronice ale aparatului urinar, vindecarea varicelor şi ulcerelor varicoase şi eliminarea toxinelor din organism;
- decoct din amestecul de 40 g herbă uscată de păpădie, 20 g frunze de mesteacăn, 15 g flori de soc şi 25 g scoarţă de cruşin sau herbă de volbură, din care se ia o linguriţă de 250 ml apă rece; se fierbe 5-10 minute, se infuzează acoperit 15 minute, se strecoară şi se beau zilnic 2-3 ceaiuri călduţe şi neîndulcite între mesele principale, într-o cură de peste o lună, având efecte în combaterea obezităţii şi celulitei;
- salată din 100 g frunze tinere, recoltate primăvara până în mijlocul verii, care se ţin 30 de minute în apă sărată pentru a îndepărta gustul amărui; se mărunţesc şi se amestecă cu 25 g pătrunjel verde, 50 g praz tocat, 15 ml ulei, sare, piper, oţet şi mărar. După o cură de două săptămâni are proprietăţi nutritive la convalescenţi şi la persoane anemice, aducând organismului un supliment de săruri (ex. calciu, magneziu), compuşi proteici şi substanţe antibiotice naturale;
- tulpini (tije) fragede, mestecate în gură, pe stomacul gol, câte 5-8 bucăţi pe zi, timp de 2-4 săptămâni, cu efecte de ameliorare rapidă a durerilor reumatice şi a inflamaţiilor glandulare şi hepatice, stimularea funcţiei vezicii biliare cu dizolvarea şi eliminarea calculilor biliari, combaterea dischineziei biliare, gastrite hiperacide, ateroscleroză, gută, depurarea sângelui, afecţiuni ale splinei, evitarea stării de oboseală şi lipsa de energie.
Din rădăcinile de păpădie se poate obţine și un înlocuitor de cafea.
Naturiștii recomandă cura de păpădie, în fiecare primăvară – când planta e fragedă – pe durata a cinci – șase săptămâni.
Păstârnacul
Denumire știinţifică: Pastinaca sativa hortensis. 
Păstârnacul este o erbacee cu dezvoltare bienală. Originar din Orient, păstârnacul aparţine familiei umbeliferelor. Cu o tulpină puternică, ramificată, păstârnacul este una dintre cele mai puternice și mai înalte plante din grădina de legume – poate atinge și 1,50 metri înălţime. Frunzele sunt mari și bine conturate. Inflorescenţa este bogată și are culoare galbenă. Păstârnacul înflorește în a doua parte de verii, în lunile iulie și august. Crește în flora spontană, dar se și cultivă, fiind foarte răspândit. Întreaga plantă are un miros specific. Importanţă medicinală au rădăcinile păstârnacului, dar și frunzele. Se prepară un decoct. Păstârnacul își păstrează proprietăţile terapeutice chiar și atunci când este prezent în diverse mâncăruri.
Substanţe active importante: săruri minerale (în special potasiu), ulei volatil, vitaminele A, B1, B2, C. Păstârnacul este considerat o plantă foarte nutritivă, importantă și datorită efectelor sale medicinale.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de păstârnac au proprietăţi diuretice, tonifiante, depurative, antireumatismale. Majoritatea specialiștilor consemnează importanţa păstârnacului în reechilibrarea activităţii menstruale, agenţi determinanţi, în acest caz, fiind mai ales componentele din uleiul volatil.
Păstârnacul combate lenea vezicii biliare, febra, infecţiile, inapetenţa.
Are rol profilactic în bolile vasculare, fiind și un stimulator al activităţii glandelor endocrine.
Pătlagina
Denumire știinţifică: Plantago lanceolata.Denumiri populare: limba oii, limba broaștei.
Pătlagina face parte din categoria plantelor medicinale renumite. Crescând de la câmpie și până în zona de munte, pătlagina este accesibilă tuturor și de folos tuturor. Aparţine familiei plantaginaceelor. Pătlagina poate fi întâlnită chiar și pe terenuri bătătorite, uscate, tari, fiind o plantă foarte rezistentă. Altfel, este o erbacee de dimensiuni reduse, frunzele sale ajungând până la 20 cm lungime. Aceste frunze formează, imediat deasupra solului, o rozetă. Din mijlocul acestei rozete cresc tulpini fragile, suculente, care au în vârf floarea în formă de spic. Pătlagina înflorește din mai și până în septembrie. Datorită utilizărilor sale, poate fi întâlnită uneori și ca plantă de cultură.
Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, din care se prepară infuzie, dar și macerat, poţiuni, extracte moi sau fluide, pansamente, unguente. Virtuţi medicinale au și rădăcinile, seminţele și, de asemenea, restul plantei.
Substanţe active importante: pectine, carotene, pentazone, săruri alcaline, tanin, planteoză. Unele substanţe aflate în compoziţia pătlaginei sunt bactericide și antiinflamatoare.
Întrebuinţări. În practica medicinală, pătlagina se folosește în tratarea unor afecţiuni interne, dar se aplică și extern. Prin tradiţie, pătlagina a fost și este folosită ca expectorant (cunoscutul sirop de pătlagină), precum și pentru cicatrizarea rănilor, deoarece are proprietăţi emoliente și bactericide. Alte calităţi ale pătlaginei – hemostatică, antidiareică, hipotensivă. De asemenea, pătlagina contribuie la scăderea colesterolului din sânge. Afecţiuni în care se fac tratamente cu pătlagină: bronșite cronice, astm bronșic, diaree, ulcer gastroduodenal, laringite, traheite, conjunctivite, ulcer varicos, ulceraţii cutanate, tuse. Preparatele de pătlagină se dovedesc utile și în hipertensiunea arterială. În aplicaţiile externe se fac nu numai băi și spălături cu patlagină, ci se aplică și cataplasme. Sucul de pătlagină este folosit la producerea bomboanelor contra tusei. Pătlagina este nu numai un renumit expectorant, ci și un depurativ cu o arie de acţiune foarte mare – purifică organe vitale precum plămânii și stomacul, dar – ce e și mai important – purifică și sângele.
Pătlăgica roșie
Denumire știinţifică: Lycopersicum esculentum.
Denumiri populare: roșie, tomată.
Pătlăgica roșie face parte din familia solanaceelor, fiind originară din America de Sud. Este o plantă puternică, înaltă uneori de peste un metru, cu frunze penate, asimetrice și flori galbene. Fructul este binecunoscuta roșie.
Aceasta are o valoare medicinală dovedită, incașii – primii cultivatori de roșii – folosind-o în terapiile lor secrete. În diete și terapii, pătlăgica roșie este ușor și eficient de utilizat, mai ales sub formă de suc.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită licopină, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier, magneziu, zinc, cupru, iod, vitaminele A, C, E și K, hidraţi de carbon, protide, acizi organici – citric, malic, pectic.
Întrebuinţări. Studiile făcute de specialiști au dovedit că pătlăgica roșie are un rol important în profilaxia bolilor cardiovasculare și chiar în ameliorarea acestora. Pătlăgelele roșii sunt utilizate și în curele de slăbire, în diete împotriva dislipidemiilor, în inapetenţă, avitaminoze, stări congestive, hipervâscozitate sanguină, gută, reumatism, afecţiuni ale tractului gastro-intestinal.
Roșia este reconfortantă și remineralizantă. Fiind un aliment ușor, nu solicită intens sistemul digestiv și nici celelalte sisteme ale organismului.
Preparatele din pătlăgele roșii sunt folosite și în tratamente dermatologice și aplicaţii cosmetice. De exemplu, acneea se poate combate și prin aplicarea de felii de pătlăgele roșii pe faţă.
Pătlăgica vânătă
Denumire știinţifică: Solanum meiongena.
Denumire populară: vânătă.
Pătlăgica vânătă, pe scurt vânăta, este originară din subcontinentul indian și aparţine de familia solanaceelor. Vânăta are o înfăţișare viguroasă, caracteristică plantelor din zonele calde. Dezvoltarea acestei plante este anuală. Tulpina ei crește până la 1,20 metri înălţime. Frunzele sunt mari și cărnoase, iar florile au culoare violet. Vânăta înflorește pe toată perioada verii. Fructul este acea bacă foarte mare și consistentă, cunoscută sub numele de vânătă.
Valoare medicinală au fructul și frunzele. Fructele se gătesc, iar din frunze se prepară cataplasme, utilizate în tratarea unor afecţiuni dermatologice.
Substanţe active importante: potasiu (în cantitate mare), sodiu, calciu, fosfor, fier, sulf, mangan, cupru, iod, vitaminele C, A, B1, B2, glucide, lipide, protide. Dacă nu este îndeajuns de coaptă, vânăta conţine o substanţă toxică numită solanină, substanţă care se găsește și în cartofii lăsaţi la lumină (aceștia capătă culoarea verde), precum și în germenii de cartofi.
Întrebuinţări. Pătlăgica vânătă are o serie de proprietăţi medicinale, reduse, e adevărat, dar nu de neglijat, mai ales că este vorba despre un aliment accesibil și plăcut la consum.
Consumul de vinete poate duce la o ameliorare în suferinţe precum bolile cardiovasculare, în boli ale articulaţiilor, în disfuncţii ale rinichilor și ale ficatului.
Vinetele sunt un agent de ardere a grăsimilor, fiind, prin urmare, recomandate în dislipidemii. Această importantă proprietate este potenţată și de faptul că vânăta îmbunătăţește activitatea ficatului și mărește secreţia bilei.
Pătlăgica vânătă are o importanţă deosebită în tratamente privind obezitatea, celulita, colesterolul, diabetul. Vânăta revigorează organismul, fiind un stimulent al multor funcţii importante, inclusiv cea digestivă.
Pătrunjelul
Denumire știinţifică: Petroselinum hortense.
Pătrunjelul, o plantă bienală aromatică, aparţine familiei umbeliferelor. Are o rădăcina pivotantă, consistentă, uneori îngroșată, lungă până la 30 cm. Frunzele sunt penat-sectate, cărnoase și onctuoase, peţiolate. Pătrunjelul înflorește pe întreg parcursul verii celui de-al doilea an de vegetaţie. Inflorescenţa este o umbelă. Plantă cultivată, pătrunjelul, asemenea mărarului, se poate sălbătici.
Pentru uz medicinal, ca și pentru alimentaţie, se recoltează frunzele și rădăcina. Se folosesc și seminţele.
Substanţe active importante: vitaminele A, B, C (pătrunjelul este foarte bogat în vitamina C), săruri minerale, ulei esenţial.
Întrebuinţări. Pătrunjelul are efecte hipotensive, excitante, revigorante.
Reglează activitatea ficatului. Este indicat în astenie, tulburări de nutriţie, pietre la rinichi, anxietate, infecţii, reumatism, gută, având influenţă benefică și în funcţionarea tractului gastro-intestinal și a căilor respiratorii.
Efecte notabile are pătrunjelul și asupra purităţii sângelui, fiind un detoxifiant activ, un depurativ eficient și la îndemână.
Pătrunjelul, o plantă bienală aromatică, aparţine familiei umbeliferelor. Are o rădăcina pivotantă, consistentă, uneori îngroșată, lungă până la 30 cm. Frunzele sunt penat-sectate, cărnoase și onctuoase, peţiolate. Pătrunjelul înflorește pe întreg parcursul verii celui de-al doilea an de vegetaţie. Inflorescenţa este o umbelă. Plantă cultivată, pătrunjelul, asemenea mărarului, se poate sălbătici.
Pentru uz medicinal, ca și pentru alimentaţie, se recoltează frunzele și rădăcina. Se folosesc și seminţele.
Substanţe active importante: vitaminele A, B, C (pătrunjelul este foarte bogat în vitamina C), săruri minerale, ulei esenţial.
Întrebuinţări. Pătrunjelul are efecte hipotensive, excitante, revigorante.
Reglează activitatea ficatului. Este indicat în astenie, tulburări de nutriţie, pietre la rinichi, anxietate, infecţii, reumatism, gută, având influenţă benefică și în funcţionarea tractului gastro-intestinal și a căilor respiratorii.
Efecte notabile are pătrunjelul și asupra purităţii sângelui, fiind un detoxifiant activ, un depurativ eficient și la îndemână.
Pentru dizolvarea pietrelor la rinichi:
Apă de pătrunjel
Ai nevoie de:
- 2 legături de pătrunjel
- sucul de la o lămâie
- ½ castravete
- 1 cană apă
Mod de preparare:
Pune într-un ibric apa din cană şi dă-l la foc.
După ce începe apa să fiarbă, pune în ea pătrunjelul spălat înainte şi mai lasă-l ce mult 10 minute. Îndepărtează-l de pe foc şi lasă-l să se răcească.
Curăţă de coajă castravetele şi taie-l felii.
Adaugă feliile de castravete şi sucul de lămâie în apă.
Toarnă amestecul într-o cană de sticlă şi dă-o la frigider peste noapte. A doua zi, strecori amestecul şi poţi să bei apa de pătrunjel.
Ceai de pătrunjel
Pentru un ceai de pătrunjel ai nevoie de:
- frunze de pătrunjel
- 250 ml apă
Mod de preparare:
Pune la fiert apa. Spală frunzele de pătrunjel şi pune-le într-o ceaşcă.
Toarnă peste ele apa fierbinte, acoperă ceaşcă cu o farfuriuţă şi las-o să facă infuzie 10 minute.
Dacă vrei ca ceaiul să fie mai concentrat, las-o 15-20 de minute. Strecoară ceaiul şi bea-l.
Pelinul
Denumire știinţifică: Artemisia absinthium. Denumiri populare: pelinaș, peliniţă, iarba fecioarelor.
Pelinul este o plantă perenă ce crește în flora spontană. Poate ajunge la peste un metru înălţime. Frunzele sunt de un cenușiu-mătuit, uneori albicios, și au peri mici. Întreaga plantă are un miros puternic, specific. Un miros și mai puternic au frunzele care, proaspete fiind, se freacă între palme – pentru a se crea o senzaţie reconfortantă. Florile sunt gălbui și apar în partea superioară a tulpinii sau a ramurilor.
Din punct de vedere medicinal este utilă toată planta, dar mai ales părţile tinere, cu flori pe ele. Pentru ceaiuri se folosesc, adesea, frunzele. Din pelin se obţin foarte multe preparate cu efecte medicinale: infuzie, pulbere, cașete, ceai, lichior de pelin, vin, sirop, tinctură.
Substanţe active importante: absintonă, ulei de pelin, tanin, rășini. Întrebuinţări.
Pelinul – utilizat de foarte multă vreme ca un tonic amar, este un bun agent revitalizant, gastric și intestinal, contribuind la mărirea secreţiilor gastrice și la reluarea activităţii gastro-intestinale.
Pelinul este un stimulent digestiv garantat. De asemenea, este cunoscut ca diuretic, laxativ și tonic al sistemului nervos.
Acţiunea sa pe căile gastro-intestinale este complexă, infuzia de pelin făcând curăţenie generală – distruge inclusiv viermii intestinali
. În mod curent, pelinul este întrebuinţat în afecţiuni precum edeme renale, anorexie, gastrite hipoacide, hemoroizi, constipaţii, răni cu dificultăţi de vindecare, oxiurază. Infuzia de pelin este indicată și în tratamentul ficatului și al bilei.
Nu trebuie uitat nici rolul pelinului în tratarea diabetului, această plantă având și calităţi depurative.
Preparatele de pelin sunt, în general, de uz intern, dar au și întrebuinţări externe – pentru tamponări, spălături, băi în cazul unor plăgi, răni ulcerând, pecingini.
În privinţa utilizării curelor de pelin, specialiștii avizează: acestea nu vor dura mai mult de șapte-opt zile, deoarece pot apărea efecte nedorite în plan digestiv și nervos, în starea generală a organismului.
Cei cu infecţii acute intestinale și gravidele nu au voie să folosească, în nici o împrejurare, preparate pe bază de pelin.
Pepenele galben
Denumire știinţifică: Cucumis melo. Denumire populară: zemos, bostan galben, cantalup.
Pepenele galben este o plantă erbacee anuală, cu origine exotică. Făcând parte din familia cucurbitaceelor, pepenele galben are o tulpină târâtoare, acoperită cu peri. Frunzele au formă palmată, iar florile sunt mici și au culoarea galbenă. Fructul, oarecum asemănător cu al dovleacului, este deosebit de plăcut la consum, deși valoarea sa nutritivă nu este mare. În cazul pepenelui galben, valoare medicinală au fructul și seminţele.
Substanţe active importante: vitaminele A, B, C, zaharuri, celuloză, cenuși, lipide, protide, săruri minerale.
Întrebuinţări. Pepenele galben este un nutrient de sezon, fiind cunoscut și prin efectele sale medicinale. Este laxativ și diuretic și reglează foarte bine activitatea tractului gastro-intestinal, a căilor renale și urinare, a rinichiului și ficatului. Consumul de pepene galben duce la ameliorări și în alte afecţiuni, cum ar fi cele de gută, reumatism, bilă leneșă, anemie.
Pepenele galben și preparatele de pepene galben combat infecţiile intestinale. Datorită compoziţiei sale ușoare, pepenele galben este recomandat și diabeticilor. Pulpa fructului, dar și extractele de seminţe, se folosesc și în aplicaţii externe – în cosmetică, de exemplu – dar și pentru tratarea unor afecţiuni ale pielii (inflamaţii, arsuri, răni rebele). Pepenele galben este indicat în curele de fructe de sezon.
Pepenele verde
Denumire știinţifică: Citrullus lanatum.
Denumiri populare: lubeniţă, harbuz.
Pepenele verde face parte din familia cucurbitaceelor, fiind o erbacee anuală. Tulpina sa este târâtoare și poate ajunge la șase-șapte metri lungime. Frunzele, palmate, sunt puternic crestate. Valoare medicinală au fructele și seminţele. Unii specialiști consideră că doar seminţele au, cu adevărat, proprietăţi medicinale.
Substanţe active importante: în pulpă – protide, acizi organici, oligoelemente, vitaminele A, B1, B2 și C, săruri minerale; în seminţe – saponine, flavone, ulei volatil. Întrebuinţări. Miezul de pepene verde are influenţă benefică în funcţionarea ficatului și a rinichiului. Este un diuretic rapid, fapt ce contribuie la o mai bună funcţionare a căilor urinare, a vezicii urinare.
Prin diureza foarte puternică pe care o provoacă, pepenele verde ameliorează suferinţele de gută și reumatism, asigurând, totodată, printr-o cură susţinută, o curăţire a organismului. În general, pepenele verde este o binefacere pentru suferinzii de rinichi, cât și pentru cei pletorici sau obezi.
Piperul de baltă
Denumire știinţifică: Polygonum hydropiper.
Denumire populară: Dintele dracului, Ardeiul dracului, Ardeiul porcului, Buruiana viermilor, Iarba iute, Iarba purecilor, Piparca salbatica, Piper de apa, Piper de vale, Piper de balta.
Piperul de baltă este o erbacee anuală. Face parte din familia poligonaceelor și poate ajunge până la înălţimea de un metru. Din loc în loc, tulpina de piper de baltă prezintă noduri. Spre toamnă, culoarea ei devine roșie. Frunzele sunt ascuţite, ușor cărnoase, iar florile se grupează sub formă de spic.
Piperul de baltă înflorește în lunile iulie, august, septembrie. Atunci când este în plină vegetaţie, planta are un gust piperat, de unde și numele de piper. Este o specie iubitoare de umezeală. Crește în flora spontană, în locuri umede.
Pentru întrebuinţări medicinale se recoltează partea aeriană a plantei.
Substanţe active importante: hiperină, persicarină, ramnazină, ulei esenţial. Uleiul esenţial conţine poligonon.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din piper de baltă au acţiune hemostatică și emenagogă (influenţează desfășurarea ciclului menstrual), fiind indicate în hemoragii (inclusiv hemoragii digestive), hemoroizi, circulaţie periferică redusă, hipertensiune arterială.
Pirul
Denumire știinţifică: Agropyron repens.
Denumiri populare: chir, răgălie, grâul mâţii.
Pirul, aparţinător familiei gramineelor, este o plantă foarte puternică. Poate ajunge până la 1,50 metri și poate fi socotită nemuritoare, datorită rădăcinilor sale. Ori de câte ori partea aeriană a pirului este distrusă, din rădăcinile sale va răsări, implacabil, o nouă plantă. Foarte rezistent este și rizomul care, de asemenea, va da noi tulpini sau chiar plante separate, dacă este tăiat. Frunzele pirului sunt liniare, aspre, de un verde închis. Florile sunt galben-verzui, foarte mici, grupate în spice.
Pentru farmacia verde se recoltează rizomii. Din acești rizomi, naturiștii prepară decoct, extract, ceaiuri și chiar infuzie. Multă vreme, infuzia a fost cel mai utilizat preparat, mai nou punându-se accentul pe decoct. În combinaţie cu alte plante medicinale, pirul contribuie la realizarea unor importante ceaiuri medicinale.
Substanţe active importante: ulei volatil, saponine, săruri de potasiu, acid salicilic, vitaminele A și B, zaharuri, gume, amidon.
Întrebuinţări. Pirul, o buruiană foarte dăunătoare pentru culturi, este, în schimb, o valoroasă plantă medicinală. Preparatele din rizomii de pir au acţiune diuretică, antimicrobiană, detoxifiantă, febrifugă. În urma tratamentului cu pir se remarcă, de asemenea, evoluţii remineralizante, mai ales la nivelul sistemului osos. Ceaiurile de pir sunt laxative, fiind recomandate diabeticilor.
Pirul acţionează într-o serie întreagă de afecţiuni: reumatism, gută, bronșite, răceli, boli de rinichi. Rizomii de pir sunt recoltaţi și pentru utilizări în industria farmaceutică sau în cea alimentară.
Pirul este căutat și în medicina tradiţională veterinară – elimină calculii, ce se formează în perioada rece, în stomacul animalelor.
Podbalul
Denumire știinţifică: Tussilago farfara.
Denumiri populare: brusturel, cenușoară, limba vecinului.
Podbalul este o plantă micuţă (o erbacee din familia compozitelor), înălţimea ei la maturitate fiind între cinci și 15 cm. Se remarcă prin rizomul puternic și foarte lung – circa un metru. Primele flori de podbal apar foarte devreme, mult înaintea frunzelor, planta fiind unul dintre vestitorii primăverii. Podbalul înflorește toată primăvara, florile având culoarea galbenă. Această plantă iubește umezeala și de aceea va putea fi găsită în adâncituri de teren, pe malul râurilor, în șanţuri, în surpături.
Pentru nevoi medicinale se recoltează florile, frunzele și rizomul. Din aceste părţi ale plantei de podbal se obţin următoarele preparate: infuzie, decoct, macerat, suc de plantă. De asemenea, se obţin sirop, suc sau ceai realizate în combinaţie cu alte plante medicinale.
Substanţe active importante: inulină, tanin, steroli, dextrină, substanţe albuminoide și bactericide, numeroase săruri minerale, compusul specific fiind tusilagina.
Întrebuinţări. Podbalul este utilizat în terapii deoarece este emolient și fluidizant, expectorant (puternic), antiseptic și antispastic. Are acţiune antiseptică asupra aparatului respirator și reduce spasmele în bronșită. Laringita, traheita, tusea și chiar emfizemul pulmonar fac parte dintre afecţiunile care se tratează și cu podbal. Se mai tratează cu podbal și răgușeala, dischinezia biliară, tulburările digestive ușoare, silicoza, flebita, erupţiile cutanate.
De reţinut, deci, faptul că podbalul este eficient, în primul rând, în bolile respiratorii, acute sau cronice.
Amestecate cu tutun, frunzele uscate de podbal servesc la fabricarea ţigărilor antiastmatice.
Podbalul se folosește și în tratamente cosmetice, sub formă de băi și împachetări, în special pentru curăţirea și întreţinerea tenurilor grase.
Porumbul
Denumire știinţifică: Zea mays.
Denumiri populare: cucuruz, păpușoi.
Porumbul este una dintre cele mai cunoscute plante. Poate atinge o înălţime de 2,50 metri. Înflorește în lunile iunie, iulie sau chiar august. Florile sunt unisexuate și au formă de inflorescenţe. Floarea din vârful porumbului, ramificată, este floarea masculină. Floarea femelă este știuletele, care are niște terminaţii lungi. Aceste terminaţii lungi, aceste flori lungi nu sunt altceva decât mătasea de porumb.
Mătasea este partea medicinală cea mai valoroasă a porumbului. Pentru terapii, din mătasea de porumb se prepară o infuzie.
Substanţe active importante. Aparent atât de neînsemnată, mătasea de porumb conţine surprinzător de multe substanţe: ulei volatil, manită, vitaminele C, E și K, săruri de potasiu și calciu, bioxid de siliciu, saponine, zaharuri, acizi.
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, mătasea de porumb are o serie întreagă de calităţi – este diuretică, sudorifică, hemostatică, sedativă. De asemenea, mătasea de porumb are și un puternic efect colagog, adică face bila mai activă, mai harnică. Infuzia din mătase de porumb este un stimulent și pentru activitatea ficatului.
Afecţiunile în care se poate utiliza infuzia de mătase de porumb: boli hepatice, dischinezie biliară, calculoză renală, metrite, gută, cistită, reumatism, metroragii, tulburări de menstruaţie, tulburări digestive și chiar insuficienţă cardiacă.
Principalul domeniu de tratament cu mătasea de porumb – afecţiunile renale și cele ale aparatului urinar.
De asemenea, cercetările au arătat că porumbul fiert îşi păstrează vitaminele şi aminoacizi într-o proporţie foarte mare, ceea ce face ca acest delicios aliment să fie un mare beneficiu pentru sănătate. Alţii se tem că porumbul fiert îngraşă. Este fals. Boabele de porumb ajută în curele de slăbire.
Porumbul preparat termic determină intensificarea arderilor în celulele ficatului îşi intensifică arderile, rezultând mai multe proteinele şi hormoni necesari unui organism sănătos, chiar dacă vom consuma foarte puţină carne sau postim o perioadă scurtă.
Prazul
Denumire știinţifică: Allium porrum.
Prazul este o plantă legumicolă ce aparţine de familia liliaceelor. Originea prazului este în zona Mediteranei. Tradiţia culinară bazată și pe consumul de praz este foarte veche în zona Mării Mediterane și în regiunile din apropierea acesteia. Prazul este o plantă bienală, remarcându-se prin tulpina sa groasă, fragedă, suculentă, formată din frunze răsucite, înaltă până la 40 – 50 cm. Frunzele sunt lungilanceolate. În pământ, prazul are un bulb. Pentru consum alimentar, cât și pentru uz medicinal se folosește toată planta.
Pentru uz medicinal se prepară sirop, decoct, macerat.
Substanţe active importante: proteine, substanţe grase, săruri minerale, vitamina C, caroten, celuloză, oligoelemente, vitaminele B1, B2, PP, ulei volatil, mucilagii.
Întrebuinţări. Prazul este laxativ, diuretic, calmant, antiseptic, decongestiv, expectorant. Valoare sa medicinală este pusă în evidenţă chiar și atunci când este folosit, pur și simplu, ca aliment. Preparatele medicinale pe bază de praz sunt utile în combaterea afecţiunilor respiratorii, pulmonare, cardiace. Influenţează în bine activitatea rinichiului și a căilor urinare, acţionând și în afecţiunile reumatice, tuse, faringită. Prazului i s-au descoperit și proprietăţi antihemoragice.
Preparatele pe bază de praz pot fi folosite, de asemenea, și ca un bun pansament digestiv.
Mâncarea de praz este recomandată în dieta obezilor, dar și a acelora care suferă de anemie sau de funcţionare defectuoasă a sistemului digestiv.
Aplicaţii medicinale cu praz se fac și în caz de hemoroizi, bătături, abcese.
Mai mult decât atât, prazul are și virtuţi cosmetice, fiind folosit pentru curăţirea și îngrijirea tenului.
Pufuliţa
Denumire știinţifică: Epilobium hirsutum.
Denumire populară: pufuliţa păroasă.
Pufuliţa este o erbacee din familia onagraceelor, remarcându-se printr-o dezvoltare impresionantă – poate ajunge până la doi metri înălţime. Frunzele acestei plante sunt mari, au formă eliptică și o lungime de circa 10-12 cm. Florile, de culoare roșie, sunt, de asemenea, mari, petalele având circa doi cm lungime.
Pufuliţa păroasă înflorește în lunile iunie și iulie, fructul fiind o capsulă. Această plantă este iubitoare de umezeală și de aceea va fi întâlnită pe marginea apelor.
Pentru nevoi medicinale se recoltează și se prelucrează partea aeriană a plantei, uneori, însă, numai frunzele. Substanţe active importante: flavone, tanin, mucilagii.
Întrebuinţări. Potrivit unor specialiști, preparatele din pufuliţă au puteri medicinale de excepţie, fiind recomandate în boli grele, cum ar fi ciroza și hepatita cronică. S-au obţinut rezultate favorabile și în afecţiunile prostatei, precum și în gastrite. Efecte medicinale asemănătoare au și preparatele realizate din planta numită zburătoare (Epilobium angustifolium).
