Medicina naturii: Plante L

Laptele câinelui

Denumire știinţifică: Euphorbia cyparissias; Euphorbia stepposa; Euphorbia seguieriana; Euphorbia helioscopica.
Denumiri populare: laptele cucului, alior.
Laptele câinelui este o plantă de fâneaţă și pășune, cu o înălţime maximă de 4o cm. Are un rizom puternic, tulpina fiind rotundă și subţire. În general, această plantă este neramificată. La rupere, tulpina secretă un suc lăptos, cu miros specific. Acest suc pătează pielea. Laptele câinelui înflorește din aprilie și până în iulie. Face parte din familia euforbiaceelor.
Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă, atunci când este înflorită, și seminţele. Se prepară decoct.
Pentru aplicaţiile externe, locale, se folosește, în mod direct, laptele secretat de plantă.
Substanţe active importante: două substanţe specifice – acid euforbic și euforbină, dar și proteine, ulei volatil, lipide, latex.
Laptele câinelui este o plantă toxică.
Datorită toxicităţii sale, această plantă nu se administrează în terapii privind afecţiunile interne. Prin tradiţie, laptele câinelui este folosit pentru tratarea unor afecţiuni ale pielii, cum ar fi negii, pecinginea, pistruii, petele de pe piele (mai ales cele de pe faţă).
Preparată sub formă de decoct, această plantă dă rezultate pozitive în tratarea fenomenelor de calviţie (oprește căderea părului și fortifică rădăcina părului).
Extern, local, se folosește și pentru tratarea unor dureri cauzate de suferinţele unor nervi, cum ar fi nervul sciatic.

Lemnul dulce

Denumire știinţifică: Glycyrrhiza glabra.
Denumire populară: iarbă dulce, iarbă tare, rădăcină dulce, firuţă.
Lemnul dulce crește sub forma unei tufe, fiind o plantă perenă, cu o înălţime de până la 1,50 metri. Subarbust, lemnul dulce face parte din familia leguminoaselor. Frunzele sunt dispuse perechi în jurul tulpinii, iar florile, de culoare albastru-violet, au dimensiuni reduse. Fructele au o conformaţie de spin și au pe ele perișori.
Pentru uz medicinal se culeg și se utilizează rădăcinile secundare și rizomii laterali.
În aplicaţii medicinale, lemnul dulce se folosește mai ales sub formă infuzie, dar și sub formă de macerat, decoct, mixtură sau pulbere. Atenţie, recoltarea părţilor medicinale ale plantei se face în al treilea an de dezvoltare, după încheierea perioadei de vegetaţie.
Lemnul dulce este o plantă cultivată de om, dar crește și în flora spontană, în locuri adăpostite și pustii. Substanţe active importante: zaharuri, manitol, vitamine din grupa B, acid glabric, acid glicirhizinic, glicirizină, amidon dulce (circa 30%), ulei rășinos (15%).
Întrebuinţări. Preparatele de lemn dulce sunt laxative, expectorante, antiinflamatoare, diuretice, sedative, fluidifiante (în cazul secreţiilor bronșice). Acţionează, de asemenea, și asupra inflamaţiilor articulaţiilor.
Preparatele de lemn dulce au efecte estrogene – stimulând funcţiile organelor sexuale. Efecte benefice ale preparatelor de lemn dulce s-au înregistrat și în cazul inflamaţiilor gastrice (combat gastrita hiperacidă), fiind un bun bandaj pentru întreg traiectul gastro-intestinal. În mod obișnuit, preparatele de lemn dulce acţionează în afecţiuni precum ulcerul gastric, traheita, faringita, bronșita, calculii renali și biliari, dismenoreea, artrita.
Concluzionând, putem spune că lemnul dulce este un remediu însemnat în suferinţele de ulcer gastric, în gastrite. Pentru asemenea suferinţe a fost pus la punct un preparat special de lemn dulce, o poţiune, considerată a fi forma cea mai eficientă.
Tratamentele cu lemn dulce nu sunt recomandate hipertensivilor.
În general, folosirea în exces a preparatelor de lemn dulce nu se recomandă nimănui – pot provoca hipertensiune.

Leurda - REMEDIUL NATURAL al primăverii

Denumirea știinţifică: Allium ursinum.

Denumire populară: ai de padure, ai ciorasc, usturoiţă, usturoiul ursului.

Leurda este o plantă erbacee cu miros și gust de usturoi. Face parte din familia liliaceelor. În pământ, leurda are un bulb ovoidal, format din solzi groși, asemănători căţeilor de usturoi. Tulpina este însoţită de două frunze.

Leurda înflorește în aprilie și mai, rareori și în iunie. Florile se adună într-o inflorescenţă sub formă de umbelă, ce cuprinde între cinci și 20 de flori de un alb strălucitor. Fructul este o capsulă.

Leurda poate înlocui usturoiul și poate fi conservată. Crește în toate zonele României.

Din punct de vedere medicinal, importante sunt frunzele.

Leurda este cunoscută ca remediu natural, se spune, de milenii. Este leacul din lunile de primăvară pe care natura îl oferă organismului pentru a se curăța de toxine și a întări sistemul imunitar.

Eficiența leurdei în combaterea unei game variate de boli:

boli gastrointestinale – constipație, diaree, indigestie, dizenterie, colici abdominale, balonare, viermi intestinali, limbrici, insuficiență biliară ;

afecțiuni cardiovasculare – hipertensiune arterială, ateroscleroză corinariană, hematurie, colesterol crescut, ischemie cardiacă, accident vascular cerebral, tromboză, trombolebită

afecțiuni respiratorii – bronșită, gripă, răceală, tuberculoză pulmonară, infecții respiratoare superioare

afecțiuni ale sistemului nervos – probleme de memorie, lapsus, amnezie, insomnie, amețeală dimineața, depresie psihică, anxietate, frică, neliniște

boli renale – detoxifierea rinichilor și a vezicii urinare, eliminarea excesului de acid uric gută, articulații dureroase, artrită, reumatism

Întrebuinţări.

Leurda are virtuţi antiscorbutice, depurative, diuretice, tonificatoare. Este recomandată în avitaminoze. Este și un agent eficient de curăţire a organismului, a tractului gastro-intestinal și nu numai, în reglarea activităţii rinichiului, precum și în activarea și reactivarea activităţii intestinale.

Ajuta la curatarea sangelui de substantele toxice, reduce hipertensiunea arteriala, scade nivelul colesterolului si previne accidentele vasculare.

Folosita extern are efecte miraculoase in combaterea reumatismului, iar cataplasmele cu frunze sunt cele indicate.

Leurda este benefica si in cazul fumatului deoarece poate inlatura efectele nocive ale nicotinei din organism.

Tinctura de leurda – Preparare și administrare

Se pun 100 g de frunze de leurdă spălate și tocate fin sau mixate într-un borcan. Peste ele se toarnă alcool alimentar de 50 de grade, circa 300 ml. Amestecăm bine, închidem borcanul ermetic, și lăsăm la macerat 12 zile. După acest interval, strecurăm tinctura și o depozităm în sticluțe mici. Se iau câte 2 lingurițe, de 4 ori pe zi. Cura durează 1-3 luni.

Levănţica

Denumire știinţifică: Lavandula angustifolia.
Denumiri populare: levand, spichinel, levănţică de grădină.
Levănţică este o plantă cultivată, prezentându-se sub formă de tufe, care au o nuanţă verde-cenușie-albăstruie. Aparţine familiei labiatelor. Levănţica are tulpinile ramificate, înălţimea acestei plante ajungând până la 70 cm. Frunzele sunt mărunte și înguste. În vârful ramurilor se află florile, plăcut mirositoare, care au o culoare foarte bine conturată în peisaj – albastru-violet.
Levănţica este utilizată intens în industria cosmetică, devenind tradiţională pentru această industrie. Mai mult decât atât, levănţica este și o binecunoscută plantă medicinală, în domeniul aplicaţiilor terapeutice utilizându-se mai ales florile.
Substanţe active importante: ulei volatil, linalol, geraniol, cumarină, acetat de linaloj.
Întrebuinţări. Din florile de levănţică se face infuzie, o băutură eficientă în relaxarea sistemului nervos, dar și cu calităţi antimicrobiene, antispasmodice, carminative, cicatrizante. Infuzia de flori de levănţică este diuretică și dezinfectantă. Dă rezultate bune în boli de inimă pe fond nervos, în tulburări stomacale și abdominale, în cefalee și migrene, în afecţiuni renale, precum și în reumatism și stări de agitaţie, de neliniște, de hiperexcitabilitate, în insomnii.
Interesant de observat – infuzia de levănţică stimulează secreţia celulei hepatice.

Lichenul câinilor

Denumire știinţifică: Peltigera canina.
Peltigera canina este un lichen, cunoscut și sub numele de lichenul câinilor. Talul acestui lichen, cu o lungime de circa 20 cm la maturitate, dezvoltă numeroși lobi. Lichenul are culoarea verde-gri pe timp umed și brună pe vreme uscată. Faţa superioară a lichenului este acoperită cu o pâslă fină, în timp ce pe partea inferioară poate fi observată o reţea, numită de specialiști nervaţiune. Lichenul câinilor crește în preajma drumurilor forestiere, pe marginea pădurilor și a luminișurilor, pe lemne, putregaiuri, pe căzături forestiere.
Substanţă activă importantă: metionina – un aminoacid cu funcţie determinantă în desfășurarea proceselor vitale din organismul omenesc. Metionina conţine, printre altele, sulf.
Întrebuinţări. Acest lichen este folosit în tratarea afecţiunilor ficatului, metionina fiind un agent cu acţiune directă asupra funcţiei hepatice.

Lichenul de stejar

Denumire știinţifică: Everina prunasteri.

Lichenul de stejar este un tal care se prinde de arborele gazdă cu un disc adeziv. Seamănă cu o tufă mai mică, este flexibil și are o lungime maximă de 10 cm. Are culoare cenușie sau cenușie-verzuie, depinde de anotimp. Lobii sunt ca niște benzi înguste. Acest lichen poate fi întâlnit nu numai pe scoarţa stejarului, ci și pe cea a fagului, aninului, mesteacănului, teiului și chiar pe scoarţa pomilor fructiferi, precum și pe stânci sau pietre.
Pentru uz medicinal se culege talul.
Întrebuinţare. Lichenul de stejar are proprietăţi medicinale de excepţie – poate bloca, poate inhiba, două boli grave: difteria și tuberculoza.
Tratamentul cu talul acestui lichen are o mare valoare antibiotică.
Din lichenul de stejar se extrage un ulei volatil, utilizat în industria cosmetică.

Limba boului

Denumire știinţifică: Anchusa officinalis.
Denumire populară: miruţă.
Limba boului este o erbacee din flora spontană comună, înălţimea sa maximă fiind de 80 cm. Face parte din familia boraginaceelor. Tulpina, dezvoltată, se ramifică în partea superioară. Frunzele sunt păroase, iar florile au culoarea albastră, rareori fiind de culoare roz. Limba boului înflorește în lunile mai și iunie. În peisaj, această plantă iese în evidenţă prin culoarea ei ciudată, cenușie.
In agricultura, limba boului este descrisa ca o planta invaziva, daunatoare pentru culturile furajera (lucerniere, pajisti).
Pentru practici medicinale se recoltează planta în întregul ei. Se prepară: infuzie (mai ales din flori), decoct (din frunze), extracte, combinaţii de ceaiuri.
Substanţe active importante: compuși specifici identificaţi sub numele de consolidină, alantoină, substanţe minerale, mucilagii, acizi.
Întrebuinţări. Preparatele din limba boului acţionează asupra stării generale a organismului, fiind recomandată în cazuri de oboseală fizică și nervoasă, în ameţeli și dureri de cap, în reumatisme și răceli mari, în afecţiuni pulmonare, în tulburări ale funcţionării inimii, în retenţii urinare, în cazuri de febră. Preparatele din limba boului au și importante proprietăţi depurative, contribuind la detoxifierea organismului, la eliminarea multor substanţe toxice, mai ales prin urină.

Limba mielului

Denumire știinţifică: Borrago officinalis.
Limba mielului este o erbacee din familia boraginaceelor. Are o tulpină ramificată care, în prima perioadă de vegetaţie a plantei, este suculentă. Frunzele, de formă eliptică, peţiolate, ușor îngroșate, au un gust deosebit, ceva între măcriș și ștevie, și pot fi folosite la salată. Florile sunt plasate în vârful ramurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează, în luna mai, întreaga plantă, dar mai ales ramurile tinere cu flori, precum și frunzele.
Din aceste părţi ale plantei se prepară infuzie (mai ales din flori), decoct (din frunze), precum și extracte apoase sau fluide.
Substanţe active importante: săruri minerale pe bază de magneziu, calciu, potasiu, sodiu, fosfor în cantitate mare, rășini.
Întrebuinţări. Limba mielului se utilizează în medicina tradiţională sub formă de infuzie. Potrivit unor observaţii mai noi ale specialiștilor, ale naturiștilor, limba mielului are efecte medicinale semnificative dacă este consumată crudă, sub formă de salată sau inclusă în salate.
De asemenea, se recomandă utilizarea plantei, sub formă zdrobită și macerată, la îmbunătăţirea vinului, limba mielului făcând din vin, cu adevărat, un medicament și un aliment.
Limba mielului este un puternic revitalizant, remineralizant, fortifiant, antiinflamator – fiind recomandată în tratarea bolilor de plămâni.
Contribuie și la curăţirea generală a organismului, precum și la stimularea activităţii plămânilor, rinichilor, ficatului.

Linariţa

Denumire știinţifică: Linaria vulgaris.
Denumiri populare: bumbac de câmp, inișor, bumbăcăriţă.
Linariţa este o erbacee din flora spontană, remarcată atât datorită florilor sale galbene, cât și numărului foarte mare de frunze în formă lanceolată. Aparţine familiei scrofulariaceelor. Linariţa înflorește începând din partea a doua a verii și până toamna târziu. Crește de-a lungul drumurilor, căilor ferate, prin terenuri înţelenite, la marginea pășunilor și a pădurilor, în locuri părăsite.
Pentru terapii medicinale se folosește partea aeriană a plantei, dar mai ales vârfurile cu flori, din care se prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: o substanţă specifică – linarita, apoi flavonoide, alcaloizi, acizi organici, săruri minerale.
Întrebuinţări. Preparatele de linariţă au proprietăţi antiinflamatoare, laxative, remineralizante. De-a lungul timpului s-a constatat că aceste preparate au un rol deosebit în fortificarea pereţilor arterelor. Linariţa este recomandată în tratarea pietrelor vezicale, hemoroizilor, afecţiunilor cutanate (acnee, furuncule), precum și în afecţiuni hepato-biliare și ale căilor urinare.
Preparatele pe bază de linariţă sunt eficiente și în tratamentele de echilibrare a activităţii gastro-intestinale.

Lingureaua

Denumire știinţifică: Cochlearia officinalis.
Lingureaua este o plantă medicinală de mici dimensiuni. Face parte din familia cruciferelor. Are frunzele crestate, iar florile, de culoare albă, sunt grupate sub formă de ciorchini.
Valoare medicinală au frunzele – care se culeg în luna mai. Într-o oarecare măsură, pot fi utilizate în aplicaţii medicinale și preparatele pe bază de flori.
Dacă planta e în prima perioadă de vegetaţie și, deci, este fragedă, se poate utiliza întreaga parte aeriană. Se prepară suc, sirop, infuzie.
Substanţe active importante: calciu, potasiu, fosfor, iod, vitamina C, cochlearină.
Întrebuinţări. Tratamentul cu această plantă se aplică în avitaminoze, anemii, stare generală proastă. Preparatele din lingurea stimulează activitatea rinichiului, a ficatului, fiind recomandă și în afecţiuni cum ar fi scorbutul, bolile de plămâni sau ale căilor respiratorii. Are bun efect in tratamentul reumatismului si gutei. Cu infuzia de lingurea se tratează inflamaţiile bronșice și edemul pulmonar. Infuzia de lingurea servește și la tratamente în boli cronice de ficat sau de rinichi.
Frunzele pot fi consumate și sub formă de salată sau de suc (situaţie în care se pot folosi toate părţile fragede ale plantei).
Lingureaua este un antiscorbutic foarte puternic.

Lintea

Denumire știinţifică: Lens culinaris.
Lintea este o plantă aflată la loc de cinste în preocupările și practicilor naturiștilor, ale amatorilor de hrană naturală și sănătoasă. De altfel, lintea este una dintre cele mai vechi plante cultivate, fiind foarte hrănitoare. Este o erbacee și face parte din familia leguminoaselor. Poate ajunge la o înălţime de maximum 50 cm. Are frunze compuse și flori albe-albăstrui. Fructul este o păstaie cu boabe galben-maro.
Boabele de linte au nu numai valoare alimentară, ci și medicinală. Se consumă fierte sau se macină. Substanţe active importante: hidraţi de carbon, săruri minerale, mangan, celuloză, amidon, sodiu (în cantitate însemnată), vitaminele A, B1, B2 și C, proteine în proporţie de 24%. Potrivit farm. dr. Ovidiu Bojor, lintea are mai multe proteine chiar și decât carnea.
Întrebuinţări. Lintea este un aliment aproape ieșit din obișnuinţele bucătăriei moderne, deși este un adevărat izvor de energie (394 kcal la 100 g linte).
Fiind un aliment energetic, lintea este recomandată celor care se refac după boală, astenicilor, celor care depun un efort mare, mai ales intelectual.
Cataplasmele preparate din făină de linte grăbesc vindecarea rănilor și a abceselor
. Potrivit unei vechi practici de medicină populară, consumul de linte sporește laptele la femeile care alăptează.
În terapiile naturiste se utilizează, cu succes, lintea germinată, bază a multor reţete foarte nutritive.

Loboda

Este o planta extrem de benefica pentru sanatate, mai ales la inceput de

primavara, atunci cand organismul are nevoie de vitamine si minerale din belsug .
Antocianinul, flavonoid-pigment care da culoarea rosie sau violet frunzelor de loboda, este un agent cu proprietati analgezice, ameliorand efectele inflamatiilor si durerilor aparute in sistemul periferic si nervos, protejand structura si functionarea celulelor neuronale.
Loboda este o planta extrem de puternica, care contine cantitati mari de antioxidanti. Consumul regulat de loboda este eficient in ameliorarea sau tratarea acneei, astmului, chisturilor ovariene ori alergiilor, ea avand un excelent efect mineralizant si vitaminizant.

Valori nutriționale pentru 100 de grame:

- Calorii: 19

- Glucide: 3 grame

- Proteine: 1.7 grame

- Fibre: 1 gram

- Grăsimi: 0 grame

- Zahăr: 0 grame

- Sare: 0 grame

Așadar, din punct de vedere al aportului nutritional, loboda este un aliment nutritiv și sănătos. Are un conținut caloric redus, alături de zero grăsimi, zahăr și sare, în paralel cu un conținut bogat de nutrienți hrănitori.

Beneficii pentru sănătate

Este bogată în antioxidanți
Are proprietăți diuretice
Este bogată în fibre
Ajută la slăbit și la menținerea siluetei
Contribuie la sănătatea ochilor
Combate anemia

Din acest motiv, loboda este utila si pentru tratarea tusei, a gatului inflamat si a gutei. In aceste situatii se obtin rezultate mai bune daca fiertura e amestecata cu putin otet, miere si sare.
Loboda ajuta la detoxifierea si curatarea sangelui si este ideala pentru consumul in salate sau ciorbe.
Datorita continutului de vitamina K, loboda are proprietati in fixarea calciului in organsim. De asemenea, ajuta la intarirea vaselor de sange si impiedica formarea cheagurile de sange. Astfel, poate preveni atacurile cerebrale.
Prin continutul foarte mare de vitamina C, loboda ajuta in regenerarea celulara si ajuta la intarirea sistemului imunitar.
Frunzele purpurii ale lobodei sunt si o sursa importanta de magneziu si potasiu, doua minerale esentiale pentru sanatatea inimii si a muschilor.
Pentru ca este bogata in fibre alimentare, loboda ajuta in reglarea digestiei, poate preveni constipatia si impiedica aparitia hemoroizilor

Lumânărica

Denumirea știinţifică: Verbascum phlomoides; Verbascurn thapsiforme.
Denumiri populare: coada boului, coada lupului, lipean.

Lumânărica este o plantă erbacee a cărei înălţime poate ajunge la doi metri. Aparţine familiei scrofulariaceelor. Frunzele sale sunt mari, ușor albicioase, alterne, lanceolate, cele de la nivelul solului fiind dispuse în formă de rozetă. Este specifică mai ales zonei de câmpie, crescând pe locuri însorite, uscate, nisipoase, pietroase, pe păşuni aride, la marginea culturilor de porumb şi floarea-soarelui, dar şi prin locuri umede, la marginea pădurilor, a drumurilor, a căilor ferate şi pe văile râurilor, iazurilor sau bălţilor.
Lumânărica înflorește din iunie și până în septembrie, florile fiind mari, de culoare galbenă. Aceste flori de lumânărică durează foarte puţin, uneori chiar o singură zi, dar sunt reînnoite mereu. Fructele sunt niște capsule, pline cu seminţe de culoare neagră.
Florile de lumânărică, folosite în medicina naturistă, se recoltează dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, pe timp frumos. Uscarea se face rapid, în ziua recoltării, pe rame, la soare, şi apoi în încăperi bine aerisite. În scopuri medicinale se recoltează florile și porţiunile tinere cu flori și boboci, uneori și frunzele (pentru cataplasme).
Seminţele de lumânărică sunt toxice și trebuie manevrate cu grijă.
Din lumânărică se prepară infuzie, decoct, loţiuni, cataplasme.
Substanţe active importante: saponină, zaharuri (în cantitate semnificativă), ulei volatil, tanin, mucilagii. Întrebuinţări. Preparatele pe bază de lumânărică se utilizează în aplicaţii medicinale interne și externe. Intern, preparatele de lumânărică sunt folosite în calmarea tusei iritante, a tusei convulsive. Aceste preparate facilitează expectoraţia, diminuează crampele și au efecte antiinflamatoare.
Lumânărica este un bun remediu și pentru laringite și bronșite acute.
Extern, lumânărica se folosește pentru tratarea abceselor și a hemoroizilor.
În ceea. ce privește frunzele de lumânărică, din acestea se prepară cataplasme emoliente, utilizate în aplicaţii terapeutice de lungă durată.