Plante H

Hameiul

 Denumire știinţifică: Humulus lupulus.
 Denumiri populare: măiugă, mămlugă, tofolean, himel. 
 Hameiul este o plantă perenă, căţărătoare, ierboasă, de mari dimensiuni, aparţinătoare familiei moraceelor. Ca dezvoltare în spaţiu, hameiul seamănă, întrucâtva, cu viţa de vie. Florile au o frumoasă și ciudată culoare galbenverzuie. Hameiul crește în flora spontană, fiind întâlnit în lunci, în păduri tinere, în tufărișuri.
 Pentru utilizarea pe scară largă în industria berii, hameiul este cultivat pe mari suprafeţe și îngrijit după metode știinţifice.
 Valoroase din punct de vedere economic și medicinal sunt inflorescenţele femele, care conţin o substanţă aromatică numită lupulină, utilizată în procesul de fabricare a berii.
 Inflorescenţele (conurile), rareori și părţile tinere ale plantei, sunt utilizate și în aplicaţiile medicinale.
 Se prepară infuzie (în mod frecvent), dar și decoct, tinctură, extract, cataplasme.
 Substanţe active importante: lupulină, humolină, tanin, substanţe estrogene, ulei esenţial, substanţe minerale. Întrebuinţări. Infuzia de hamei se folosește atât în tratamente interne, cât și externe, fiind un produs medicinal antiseptic, bacteriostatic, antituberculos și antispastic.
 De altfel, preparatele de hamei sau pe bază de hamei sunt recunoscute ca niște sedative ușoare, plăcute, eficiente. Hameiul reglează secreţia gastripă și activitatea intestinală în general, sporește pofta de mâncare, diminuează excitabilitatea sistemului nervos, reduce durerile menstruale, fluidizează circulaţia sângelui. 
  Acţionează și în crizele de gută și reumatism. Hameiul este recunoscut și ca un remediu pentru reducerea excitabilităţii sexuale (anafrodiziac).
 Cu infuzie de hamei se fac aplicaţii în nevroze, insomnie, anorexie, trichomonoză, dar și în cazuri de acnee și ten gras.
 Din combinaţia hameiului cu alte plante medicinale rezultă un foarte bun ceai sedativ, ceai cu care se ameliorează sau chiar se înlătură o serie de tulburări psihice, cum ar fi cele generate de stres, de suprasolicitare.

 Hreanul

 Denumire știinţifică: Cochlearia armoracia sau Armoracia rusticana. 
 Hreanul este o plantă legumicolă din familia cruciferelor. Plantă perenă, hreanul poate fi întâlnit frecvent în flora spontană, dar apare și sub formă cultivată. Rizomul de hrean este cilindric, gros, alb pe dinăuntru, foarte lung, de circa 50 – 60 cm. Acest rizom este partea valoroasă a plantei, nu numai din punct de vedere gastronomic, ci și medicinal. Se recoltează în lunile septembrie-octombrie, dar și primăvara.
 Importanţă medicinală au și frunzele, utilizate de naturiști mai ales în meniurile lor cu hrană vie. 
Hreanul se folosește sub formă rasă, dar și sub formă de suc sau chiar salate. Substanţe active importante: peroxidaza, vitamina C, săruri minerale, acizi, uleiuri volatile.
 Întrebuinţări. Hreanul este un excelent condiment, contribuind la revigorarea organismului, acţiunea sa de tonifiere fiind de lungă durată. Este indicat mai ales în perioada rece a anului, fiind un factor de antrenare, de mobilizare a organismului.
 Hreanul are influenţe binefăcătoare în afecţiuni precum astmul, reumatismul, guta, litiaza urinară, leucoreea. Se evidenţiază ca un preparat medicinal benefic și în afecţiuni cardiace, precum și în menţinerea unei bune funcţionări a tractului gastro-intestinal.
 Specialiștii recomandă hreanul și în bronșite, precum și în alte afecţiuni ale sistemului respirator, cum ar fi cele pulmonare. Hreanul este diuretic și expectorant.
 Un mare specialist, dr. Alexander Reinhard, recomandă hreanul ca un mijloc de prevenire a cancerului, deoarece conţine peroxidază – un agent foarte activ în distrugerea radicalilor liberi din organism, cei despre care se spune că ar provoca tumorile canceroase.

  Hrișca

 Denumire știinţifică: Fagopyrum sagittatum; Fagopyrum esculentum.
 Denumire populară: grâu negru. 
 Hrișca este o erbacee anuală, întâlnită mai ales sub formă cultivată. Face parte din familia poligonaceelor și este originară din Asia. Tulpina de hrișcă poate ajunge, la maturitate, până la înălţimea de 60 cm, fiind muchiată. Frunzele sunt triunghiulare sau sagitat-cordate. Hrișca înflorește o perioadă foarte lungă de timp, cel puţin 50 de zile, din iulie și până la sfârșitul lui august sau chiar începutul lui septembrie. Florile sunt roz, roșii sau albe. Seminţele de hrișcă au o culoare negricioasă, fiind foarte bogate în amidon. Hrișca este și o plantă meliferă de mare valoare. Se cultivă, cu succes, în zonele nordice, hrișca rezistând unor condiţii climatice mai dificile. 
Pentru necesităţi medicinale se culege partea cu flori a plantei. Bineînţeles, utilitate deosebită, atât în plan medicinal, cât și economic, au, în primul rând, seminţele de hrișcă. 
Substanţe active importante: din punct de vedere farmaceutic, cel mai important compus este rutina (rutozida). Alţi compuși identificaţi în hrișcă sunt: histidină, arginină, lizină, cistină, fagopirină, săruri minerale. Bobul de hrișcă este bogat nu numai în amidon, ci și în calciu. Cantitatea de calciu este mai mare decât cea din bobul de grâu.
 Întrebuinţări. Menţine nivelul de glucoză din sânge în limitele normale, previne instalarea diabetului de tip II, vitaminele şi mineralele din boabele de hrişcă scad probabilitatea de a face numeroase forme de cancer (cancer gastric, pulmonar, esofagian sau colo-rectal), menţine tânăr sistemul nervos, îmbunătăţeşte capacitatea de reţinere şi memorare, vă protejează împotriva accidentelor vasculare, scade colesterolul, ţine sub control tensiunea arterială, previne apariţia pietrelor la bilă
 Preparatele de hrișcă au calităţi vasodilatatoare, antiseptice, chiar revulsive, fiind indicate în suferinţe legate de proasta circulaţie a sângelui, mai ales la nivel periferic, în aplicaţii interne pentru reducerea varicelor și a hemoroizilor, în hemoragii interne (inclusiv cele de la nivel renal), în tratamente externe aplicate varicelor și hemoroizilor. Preparatele utilizate în aceste afecţiuni au la bază rutozida, compus care are rolul de a fortifica sistemul vascular și care este folosit și în industria farmaceutică. Făina de hrișcă este considerată un aliment foarte consistent. De exemplu, pe bază de hrișcă se prepară laptele de hrișcă, administrat celor care au lipsă de calciu în organism.
Făina de hrișcă are și o mare valoare energetică. Se spune că boabele de hrișcă, decorticate, au o valoare nutritivă însemnată, asemănătoare cu cea a orezului.
Indicatii terapeutice, tratamente, retete de mancare cu hrisca etc.  CLIC AICI !