marți, 1 martie 2016

Fitoterapia - notiuni introductive




Consultul și opinia medicului de familie sau specialist este prioritară. Iar ca sfat general, nimănui altcuiva să nu acordați prerogativele unui medic, oricȃt de specialist ar părea.
 
FITOTERAPIA - cea mai curată şi mai naturală ştiinţă aplicativă.
Natura ca aliat al omului, i-a oferit din grădina sa, primele leacuri încă din zorii existenţei sale, născându-se astfel: fitoterapia.
 Fitoterapia (phyton = plantă + therapea = tratament) este o ştiinţă străveche, care foloseşte plantele medicinale, numite şi oficinale, în scopul vindecării.
Principiile active din plantele medicinale se sintetizează la nivelul celulelor vegetale. Pentru ca aceste substanţe naturale, cu acţiune biologică asupra omului, să poată fi valorificate corespunzător de către organism, în diferite dereglaje şi tulburări, ele trebuie să se regăsească în diferite forme fitoterapeutice (fitofarmaceutice). Formele fitoterapeutice, pe care le vom aborda în continuare, se întrebuinţează (administrează) intern sau extern.
  Cele mai simple forme fitofarmaceutice sunt acelea în care anumite părţi ale plantelor se mestecă sau se consumă ca atare, fie crude, fie uscate şi măcinate - sub formă de pulberi (praf). Majoritatea plantelor medicinale care se folosesc în stare crudă, apar primăvara, fiind uşor de consumat prin frăgezimea lor  De cele mai multe ori, însă, fitoterapia recurge la extragerea, însă neselectivă, a principiilor active din plante prin diferite metode, obţinându-se preparate numite extracte fitoterapeutice.
Cele mai cunoscute preparate fitoterapeutice de acest fel, sunt extractele hidrice (infuzia, decoctul, maceratul, siropul) şi extractele hidroalcoolice (tinctura).
Extractele hidrice (apoase) sunt cunoscute sub denumirea uzuală de ceaiuri

CEAI MEDICINAL (INFUZIA, DECOCTUL, MACERATUL)

  Ceaiurile cu proprietăţi terapeutice, numite şi ceaiuri curative, sunt preparate obţinute din plante medicinale. Ele se realizează şi se administrează după anumite reguli care trebuiesc respectate. Ceaiurile terapeutice, în funcţie de reţetă, se administrează intern sau se aplică extern.
  Terapiile cu ceaiuri nu se fac la voia întâmplării, ci după un anumit calendar, care stabileşte perioadele de cură şi cele de pauză, astfel încât să se evite atât acumularea unor principii cu potenţial toxic în organism, cât şi pentru a se preîntâmpina fenomenul de rezistenţă sau obişnuinţă a corpului la substanţele active din preparat.
  Materia primă utilizată pentru prepararea unui ceai, poate fi alcătuită din componentele unei singure plante medicinale sau din combinaţia mai multor specii vegetale cu proprietăţi oficinale.
Materia primă compusă din mai multe plante medicinale, poartă denumirea de mixtură. Mixtura nu se realizează hazardat, ci după criterii care stabilesc proporţia dintre plantele care intră în amestec.
O importanţă majoră în ceea ce priveşte prepararea ceaiurilor curative este aceea legată de cantitatea de materie primă şi raportul acesteia la volumul de apă folosit.
  S-a observat încă din vechime că, în cazul plantelor medicinale lipsite de toxicitate, administrarea ceaiurilor alcătuite din surplus de materie primă, nu aduce niciun beneficiu în plus organismului faţă de administrarea unor extractele chibzuit alcătuite. În cazurile ceaiurilor obţinute din plante care au un anumit conţinut de principii toxice, nerespectarea cantităţilor prescrise poate avea consecinţe negative asupra organismului.

Infuzia

 Infuzia este un extract apos obţinut printr-un procedeu simplu, la îndemâna oricui, numit infuzare. Infuzarea constă în turnarea unei cantităţi prestabilite de apă clocotită peste materialul vegetal aflat într-un vas (pahar, cană, vase de lut), după care recipientul se acoperă 15-20 de minute cu o farfurioară, perioadă numită timp de infuzare. După scurgerea timpului de infuzare, lichidul (soluţia) se strecoară, se îndulceşte (de preferinţă cu miere) sau nu, şi se administrează după indicaţii (rece, cald, înaintea meselor, după mese, etc.).
  Este recomandat ca imediat după strecurare, să se scurgă câteva picături de lămâie peste infuzie, pentru stoparea reacţiilor de oxidare.
  Infuzarea se realizează cel mai bine în recipiente de sticlă, de ceramică sau de porţelan (căni, pahare, etc.). Se recomandă evitarea contactului dintre infuzie şi obiectele metalice, folosindu-se strecurători din plastic sau din materiale textile igienice (tifon), linguriţe de plastic, lemn ori ceramice, sau în cel mai rău caz, materiale din metale inoxidabile (inox).
  O metodă mai puţin corectă de preparare a infuziei, constă în adăugarea materialului vegetal în vasul în care a fiert apa, după ce focul a fost oprit. În acest caz, extracţia principiilor active se realizează cu un randament mai scăzut, iar procesele oxidative sunt mai puternice.
  Deşi infuzia, prin ceaiul obţinut, se realizează cu uşurinţă, eficienţa ei este foarte ridicată, fitoterapia sprijinindu-se, în cele mai multe cazuri, pe ea.
Sfaturi pentru obţinerea unei infuzii de efect maxim
Pentru a se obţine efecte maxime de pe urma unei infuzii fitoterapeutice, se recomandă respectarea următoarelor reguli:
  - materialul vegetal aşezat în vas, înainte de a fi tratat cu apă fierbinte, se umectează cu apă călduţă;
  - după strecurare, se toarnă câteva picături de zeamă de lămâie în ceai;
  - îndulcirea cu miere, când se face, va fi efectuată doar când lichidul are mai puţin de 40 de grade. Mierea devine toxică atunci când este adăugată lichidelor mai calde de 40ºC

Decoctul

Decoctul este un extract preparat prin fierbere, procedeu numit decocţie.
Materia primă vegetală (plante medicinale, legume, cereale leguminoase), adăugată unui lichid (de obicei apă), se fierbe într-un vas, depăşindu-se momentul în care apa a dat în clocot. Timpul de decocţie începe atunci când apa fierbe (dă în clocot) şi continuă încă o anumită perioadă, care se stabileşte fie în minute, fie după cantitatea de lichid care se evaporă.
 Decocţia întotdeauna trebuieşte realizată la foc mic.
  După ce fierberea a fost încheiată, compoziţia se strecoară şi se administrează după indicaţii.
  În fitoterapie, decoctul se realizează în cazul organelor vegetale (rădăcini, rizomi, scoarţă, etc.) din care principiile se extrag mai greu.
ATENŢIE!   Îndulcirea infuziilor sau a decocturilor cu miere, se realizează doar după ce temperatura lichidului extractiv a scăzut suficient de mult. Mierea devine toxică atunci când este adăugată lichidelor mai calde de 40ºC

Maceratul la rece

  Maceratul la rece este un extract hidric rezultat în urma unui proces numit, maceraţie. Maceraţia constă în extragerea principiilor active din plante, în apă (uneori în vin, oţet sau ulei), la temperatura camerei (17-22oC). Timpul de maceraţie în apă este de 4-8 ore. În cazul maceratelor în soluţii de altă natură  (ulei, vin, oţet), timpul de macerare se lungeşte, conform reţetei, putând ajunge la câteva săptămâni.
  În timpul procesului de maceraţie, materialul vegetal aşezat într-un vas cu un lichid neîncălzit, mai întâi se îmbibă până la saturaţie, după care principiile active trec în soluţie. 

Maceratul la cald pe baia de apă

Extragerea principiilor din plante prin această metodă este foarte eficientă în cazul vegetalelor fără principii volatile valoroase, dar cu com,pusi de alt tip, utili sănătăţii.  Metoda se utilizează şi pentru obţinerea uleiurilor, alifiilor şi unguentelor din plante.
Din punct de vedere fitoterapeutic, maceratul la cald realizat pe baia de apă, poate înlocui cu success infuzia, în cazul plantelor la care nu se mizează pe efectul uleiurilor esenţiale (volatile).
  Pentru obţinerea băii de apă, cunoscută şi sub denumirea de bain marin, se folosesc două vase metalice, de mărimi diferite. Vasul mai mic trebuie să fie emailat. El se scufundă în recipientul mai mare, care va fi umplut  în prealabil, pe jumătate, cu apă. În vasul mic se introduce lichidul cu materia primă din care  urmează să se extragă principiile active.
  După improvizarea băii, cele două vase se pun la foc domol. Deşi apa va da în clocot în recipientul mare, lichidul din vasul de deasupra se va încălzii treptat, şi nu va fierbe, astfel încât, principiile active pot trece în soluţie încet, fără a fi degradate de temperatura prea înaltă sau de încălzirea bruscă. Fitoterapia utilizează această metodă în cazul plantelor cu principii active care se distrug prin fierbere, dar care nu se extrag nici la temperaturi obişnuite (principii semitermolabile).
  După un anumit timp de la aşezarea băii pe foc, perioadă stabilită de reţetă, lichidul se strecoară şi se utilizează mai departe, conform prescripţiilor.

Siropul

 Siropurile sunt extracte (sucuri naturale obtinute prin stoarcere, infuzii, decocturi, macerate) la care se adauga mult zahar. Rolul zaharului din sirop este acela de a corecta gustul si mai ales de a conserva produsul. Siropurile naturale prezinta valoare alimentara sau terapeutica.
 Fitoterapia foloseste aceste extracte si pentru proprietatea lor de a corecta gustul unor ceaiuri, in special al acelora destinate copiilor.

 Tinctura

 Tinctura este o formula fitoterapeutica sau homeopata, mai rar farmaceutica, obtinuta prin extragerea substantelor active din plante, de obicei proaspete, in solutii hidroalcoolice. Concentratia alcoolului, a materiei prime ce se macereaza, si timpul de desfasurare a procesului se aplica conform retetei. 
 Tinctura se obtine in recipiente de sticla prevazute cu capac etans, compozitia agitandu-se macar o data pe zi, pe tot parcursul macerarii. Dupa scurgerea perioadei de tincturare, se executa decantarea, solutia hidroalcoolica rezultata, tragandu-se in sticlute colorate mici, cu capac insurubabil.
 Principalul avantaj al tincturii consta in faptul ca in solutie se extrag toate principiile din planta proaspata, substante active care pot fi conservate o perioada lunga de timp.  Prepararea tincturilor homeopate este mai elaborata, desfasurandu-se in mai multe etape succesive, in scopul obtinerii unor dilutii precis dozate.

   Sucurile

  Obtinute in casa din legume, fructe si verdeturi, sucurile sunt usor asimilabile de catre organism, sunt bogate in enzime, vitamine, minerale si o multime de fitoelemente valorase. Datorita acestor elemente nutitive deosebite, sunt mai degraba medicamente decat alimente. Cu ajutorul lor ne putem mentine sanatatea si vigoarea, ne putem trata cu succes de boli, de la cele usoare la cele grave.
 Sucurile se obtin prin centrifugarea fructelor sau a zarzavaturilor, sau prin mixarea in apa a verdeturilor cu ajutorul unui mixer.
 Sucurile se prepara zilnic, pentru ca sa fie proaspete, conditie esentiala ca sa fie eficiente. Cel mai bine este ca sucurile sa fie consumate imediat dupa preparare. Daca nu este posibil acest lucru, se poate prepara intr-o singura repriza toata cantiatatea necesara pentru o zi (exceptie o face cartoful, care se consuma imediat dupa preparare) si se pastreaza la rece in frigider, in sticle bine inchise, de unde se scoate in portii cate o cana (250 ml), cu 30 de minute inainte de a fi consumat, pentru a se incalzi la temperatura camerei.  
 -Nu se pastreaza de pe o zi pe alta.
 -Sucurile se beau cu inghitituri rare, bine amestecate cu saliva. Cel mai bine este sa fie consumate cu paiul. Acest lucru conduce la o asimilare maxima a nutrientilor si a substantelor valoroase. 

 Cum preparam aceste sucuri?

 Sucuri cu pulpa (radacinoasele si fructele, in general)
 Varianta I - cu storcatorul centifugal.  Este cea mai simpla metoda si presupune sa avem un storcator de fructe centrifugal (se gasesc in comert). Legumele se spala bine, eventual frecandu-se cu o perie aspra, dar fara a le razui cu cutitul, intrucat astfel s-ar pierde anumite vitamine si enzime pretioase continute de coja subtire. Dupa spalare, legumele se pun la storcator (nu se tin inainte in apa sau la frigider), iar sucul rezultat se consuma imediat sau se pune intr-o sticla cu dop si se lasa la racoare. Se bea conform schemei de administrare.
 Varianta II - prin tocare urmata de filtrare manuala. Legumele se spala bine si se taie marunt, dupa care se toaca prin masina manuala de carne. Pasta astfel obtinuta se filtreaza printr-un tifon pus in doua, asa incat sucul obtinut sa fie cat mai limpede. Sucul se pune deoparte, iar rezidul se foloseste in scopuri culinare sau se arunca.
 Administrarea se face cel mai eficient, la scurta vreme (maxim 30 de minute) dupa obtinerea sucului.
  Sucuri din frunzoase (verdeturi, in general)
  Varianta I
  Intr-un mixer electric (blender-modelul cu elice in partea de jos a vasului) se pune o mana de frunze proaspete, taiate nu foarte marunt, dupa care se adauga o cana de apa. Se mixeaza vreme de 2-3 minute, apoi se mai lasa sa mai stea un timp de un sfert de ora intr-un vas de sticla sau smaltuit, dupa care se filtreaz prin strecuratoarea cu sita mai deasa(de ex strecuratoarea pentru ceai) sau printr-un tifon. Se obtine aproximativ o cana de suc.
 Varianta II
 O mana de frunze proaspete se taie foarte fin, ca zarzavatul pentru ciorbe. Se pune intr-un vas de sticla sau ceramica, se toarna deasupra un pahar de apa calduta (dar in niciun caz fierbinte), dupa care se lasa sa se macereze la temperatura camerei vreme de 4 ore, dupa care se filtreaza prin tifon. Se obtine ceva mai mult decat un pahar de suc cu miros puternic, specific frunzelor din care a fost preparat, doza care va fi consumata pe stomacul gol, imediat dupa preparare.
 In cazul obtinerii prin alta metoda a sucului pur din frunze, nediluat cu apa (spre exemplu, folosidu-se masina de tocat carne), e necesar ca dozele zilnice sa fie reduse in mod corespunzator, sau, cel mai bine sa fie diluate cu apa, o parte suc pur din frunze si 2 parti de apa.